0

Am dat de un text idiot pe net și l-am comentat

Eu nu știu de ce mai există pe pământul ăsta oameni plătiți să scrie articole de genul “5 semne că te înșeală”, “10 pași pentru a te vindeca după o despărțire”, “Cum să-l cucerești în 3 pași simpli”. Pe bune acum, citește cineva articolele astea și le aplică în viața reală, cu rezultatele dorite? Dacă ar fi existat un algoritm al relațiilor, aș fi înțeles. Dar știm cu toții că ele sunt complicate și nu te va lămuri niciun text în privința lor.

Astăzi, dând scroll pe Facebook, am descoperit un articol pe care a trebuit să-l citesc, pentru că avea titlul scris greșit, iar asta m-a intrigat din prima. Urma să aflu cum să-mi dau sama dacă mă iubește cu adevărat în 5 pași. Era imperios necesar să aflu ce și cum. Vine toamna, nu-mi mai permit să iau o floare și să o dezmembrez petală cu petală, pentru a afla dacă mă iubește sau nu. E sezonul articolelor, e de citit, nu mai poți fenta dragostea cu o floare.
Articolul îl puteți găsi aici, vă dați sama de asta.

Bun, deschid link-ul. Citesc, zâmbesc, citesc, zâmbesc. Și nu pentru că mă iubește cu adevărat, ci pentru că e penibil ce a fost scris. Stau și mă întreb cum poate cineva să ia bani pe așa ceva. Să o luăm pas cu pas.

  • Nimeni nu-ţi poate garanta iubirea unei alte persoane, dar există totuşi câteva semne care îţi indică ce este în capul persoanei iubite. Dacă vrei să ştii dacă persoană pe care tu o iubeşte te iubeşte şi ea înapoi atunci trebuie să acorzi atenţie asupra cum se comportă persoana respectivă, ceea ce spune şi cum se poartă atunci când sunteţi împreună”.

Ce, mă? Astăzi cică e ziua limbii române, dar mă îndoiesc crunt de faptul că cei de acolo ar fi făcut vreodată cunoștință cu ea, de la cel care scrie și până la cel care și-a dat acordul pentru articol. Las la o parte faptul că omul n-a auzit de virgule. Poate crede că semnele de punctuație de pe tastatură sunt așa, de decor. Folosește diacritice, poate nu a știut cum să le dezactiveze când s-a apucat de creat o așa operă literară. Are scuze, așadar.
Să nu fim răi și să citim în continuare, pentru că mi se specifică destul de clar faptul că există câteva semne care îmi vor dezvălui dacă mă iubește sau nu.

  • Deşi iubirea poate însemna ceva diferit pentru fiecare, sunt destule semnale care îţi indică dacă o persoană chiar te iubeşte cu adevărat, simte o pasiune trecătoare pentru ţine său are doar un moment de atracţie faţă de tine”.

Crește suspansul. Abia așept să citesc mai departe. Ce dacă s-a încurcat în diacritice? Ești pe grabă când urmează să dezvălui semnele. Cele 5. The semne. Pasiune trecătoare nu e cam același lucru cu moment de atracție? Adică exprimări nereușite? Să trecem la acțiune.

  • Observă cum se poartă persoana respectivă

Wow! M-au impresionat încă de la primul sfat. Așadar, trebuie să fiu atentă la comportamentul lui când e cu mine: Dacă persoana se simte ok chiar dacă nu arată perfect sau îşi înfige mâncare în dinţi de faţă cu tine, înseamnă că se simte suficient de incat să-ţi arate orice latură a personalităţii ei/lui”. Se simte suficient de ce? De penibil? Cum să ies cu unul în oraș, să mâncăm, iar el să-și înfigă mâncarea în dinți de fața cu mine, iar eu să îmi spun că el se încadrează în primul pas dintr-o măreție de articol? Cum?

  • Evaluează dacă persoana iubită se simte fericit/a în preajma ta

Practic, dacă are o zi execrabilă și vrea să fie singur, să urle într-o pernă sau să bea o bere cu băieții și nu se luminează la față atunci când mă vede, am pus-o grav de tot. Nu mă iubește. Prezența mea ar trebui să-l bucure, măcar un pic. Și ce dacă a primit o veste proastă sau urmează să fie dat afară de la serviciu? Iubi trebuie să fie tot un zâmbet, să uite de tot, de toate (mai ales de toate).
Lasă, că vede el evaluare.

  • Urmărește-i ochii în momentul în care te privește

Poftim? Să-i urmăresc? Are strabism iubitul meu, de trebuie să mă uit după ei? Pleacă? A, trebuia să citesc mai departe, nu să mă cramponez în titlu. Spun ei la ce se referă. Și are legătură cu mâncare și cu faptul că îi este foame: Te priveşte într-un mod jucăuş şi adorabil pe care ţi-e greu să–l descrii în cuvinte? Îţi vei da seama despre ce vorbesc atunci când vei observa privirea asta. Nu vei avea parte de privirea asta tot timpul; poate o vei observa dimineaţa, la micul dejun sau într-un moment oarecare la cină”.
Înțeleg, da. Am ars mâncarea sau nu m-am sinchisit să fac deloc. Moment în care nu am de ales: trebuie să mă uit în ochii lui și să îi spun că nu știu să fac de mâncare și am face bine să comandăm o pizza sau o să încep să mă transform într-o scorpie dacă nu mănânc în curând. Totul, urmărindu-i ochii.

  • Vezi dacă persoana respectivă este mai zvăpăiată în persoana ta

Știu, și eu m-am mirat că există în vocabularul celui care a scris chestia asta un cuvânt așa cum e zvăpăiat. Trecem peste șoc? Haideți. Mergem către explicația pasului 4, ne apropiem de linia de sosire cu teamă în suflet: Dacă tocmai ai spus ceva care nu este foarte amuzant iar partenerul tău este prea amuzat e posibil să fie nebun după tine”. Nu înseamnă că nu am simțul umorului și el încearcă doar să fie băiat cu mult bun-simț? Nu? Nu! E nebun după mine fraierul. Sau e redus mintal. Una dintre cele două.

  • Întreabă-te dacă partenerul tău este supărat atunci când ești și tu

Gata. Ultimul. Cel mai idiot, dacă se putea una ca asta. V-ați dat sama dacă vă iubește cu adevărat? Pentru că nu există dovadă mai mare decât dacă se supără și el când țipă șeful la tine sau urmează să fii în perioada aia lunii și te enervezi până și pe lumina de afara, că e prea puternică. Și știți de ce e asta dovada supremă de iubire? Nu știți, că nu ați citit până la capăt: “Dacă te iubeşte cu adevărat atunci îţi va prelua energia negativă şi va fi supărat/a pentru că îşi doreşte să te simţi cât mai rapid bine”.

Wow. Internetul a împlinit 25 de ani acum, de curând. După ce am citit așa ceva, îmi doresc să nu fi avut toți frustrații acces la el. Vă dați sama ce lume mai bună ar fi fost asta?

1

Advertisements
0

Eu nu înțeleg…

  • ce face Becali. După tragerea la sorți pentru grupele Europa League, a spus că vrea să ajungă cu echipa pe care o finanțează (FCSB, Steaua) cel puțin în semifinalele competiției. Pentru ca mai apoi să îi vândă pe Stanciu, Cojocaru, Hamroun, Toșca, să poarte negocieri și pentru Adi Popa. Pricep faptul că se alege cu milioane de euro. Dar când ai pretenții europene, nu te bazezi pe Popescu, ci îți faci echipă bună, care să nu aibă emoții cu FC Zurich, din liga a 2-a. Ori tu îl aduci pe Stăncioiu, care o fi el portar bun, dar îmi pare că o să producă niște scântei la lot, pe Jakolis și pe Moke. Și, în loc să pui cruce pe Bourceanu, îl lași să fie căpitan în returul cu Manchester City. FCSB, Steaua o să ia campionatul în Liga 1. Nu de alta, dar sunt ceilalți lați. Dar vor trebui să se mulțumească cu un egal cu FC Zurich și cu un punct în grupele Europa League.
  • care e treaba cu donațiile pentru Cumințenia Pământului. A oferit cineva un răspuns legat de contractul pe care statul l-a încheiat cu proprietarii operei lui Brâncuși? Donăm ca idioții, pentru că oricum statul va plăti toată suma? N-am dat niciun ban pentru Cumințenia Pământului și mă simt trasă pe sfoară. În fine, e un sentiment mai bun decât să mă simt o intelectuală ipocrită, așa cum sunt aproape toți în ultima perioadă. Ne-am trezit că avem nevoie neapărată de Cumințenia Pământului și știm totul despre Brâncuși. Aha, bine.
  • de ce se mai deschide încă un mall în București. Parklake Plaza, sau cum urmează să se numească, a distrus un parc. Și pentru ce? Aceleași magazine, niște leagăne, un spațiu verde (ca a fost construit în parc doar), o terasă cu vedere la un lac (același motiv), prețuri mari, buluceală, dorință de a te teleporta în pat și de a nu mai ieși niciodată de acolo. În curând o să avem mai multe mall-uri decât spitale. Cui îi pasă de asta însă, cât timp și-a făcut selfie-uri și e la modă?
  • de ce aud tot mai des în jurul meu discuții despre nunți, logodne și copii. Am ajuns la vârsta AIA, la care e ok să ți se întâmple toate cele menționate anterior? Pentru că, dacă așa e, mi-aș dori să nu. Încă nu. Nu, nu, nu. Și nu e faza de negare.
  • cât mai avem de gând să fim surprinși de cum se comportă anumiți medici cu cei inferiori lui din punctul de vedere al funcției. Cică a recidivat Sorin Păun, de la Floreasca. Și a distrus un rezident. Da, șocant. Wow, nu se poate așa ceva. Așa s-a ajuns? Voi chiar n-ați stat prea mult pe holurile unui spital, nu? Și credeți că, dacă se comportă urât cu pacienții, cu cei din subordine sunt dulci? Amuzant popor mai suntem.

huh

 

1

10 lucruri pe care le-am învățat după accident

Nu are sens să bat monedă pe ce s-a întâmplat la mijlocul lunii mai. A fost, s-a dus, vor trece toate cu timpul. Știu sigur că m-am întors schimbată din Italia. Am plecat un om și m-am întors altul. În trei luni de zile mi-am dezvoltat frici, dar am căpătat și ceva curaj.
Cum arată Sorina 2.0? Cu o cicatrice pe frunte, un posibil ciob ce urmează să fie scos si încă ceva:

  1. Tupeul – cer ce mi se cuvine, fără să-mi fie teamă că voi fi refuzată. Și mă zbat pentru ce-i al meu. În trecut, eram cea care tăcea, chiar dacă aveam toate argumentele de pe pământ să deschid gura. Am învățat că oamenii nu mușcă dacă le vorbești frumos și sigur pe tine. Fără cap plecat, fără voce tremurândă. Și e tare bine când reușești să obții ceea ce îți dorești.
  2. Frica de a conduce – rar mă mai urc la volan. Nu conduceam eu în momentul în care a avut loc accidentul, eram pe bancheta din spate. Totuși, mi-e o frică de mor să conduc, am senzația că toți urmează să intre în mine. Nu-i o noutate faptul că traficul din București e infernal. Dar îl văd de 100 de ori mai periculos. Poate că o să îmi recapăt încrederea după ce o să scap definitiv de durerile de spate. Sau poate că o să-mi fac abonament pe viață la metrou (se poate, vă rog?).
  3. Relația cu părinții – nu mă înțelegeți greșit, îi iubeam și înainte. Dar după ce s-au dat peste cap să vină la spital, după ce s-au chinuit să mă pună în pat, să-mi dea să mănânc, să mă spele, să pună în jurul meu toate pernele din casă și să mă încurajeze, am realizat cam cât de importantă e familia și sprijinul ei. Nu știu, sincer, ce m-aș fi făcut fără mama și tata. Și o spune cineva de 25 de ani, care teoretic s-a rupt de ei, dar care a depins 100% de ei.
  4. Sită rărită – se spune că prietenul la nevoie se cunoaște. Și așa e. Acolo, pe patul de spital, unde V încerca să mă facă să râd făcând pe Robocop, deși avea clavicula ruptă, am înțeles cine contează cu adevărat în viața mea. La întoarcerea de la aeroport, cu Nelly așteptându-ne, un pic speriat de ce vede la mine (pe față), mi-am promis că nu o să îi mai iau pe toți de-a gata. Că nu e așa. Se rărește sita atunci când ai nevoie de oameni. Iar la mine a rămas cine conta cu adevărat. Puțini, dar buni. Puțini și supărăcioși vreme de două săptămâni din cauza unei umbrele.
  5. Cunoștințe medicale – știu acum foarte multe lucruri despre coloana vertebrală, despre șuruburi și tije. Te transformă în expertă 6 șuruburi și 2 tije. Totuși, până și experții sunt luați prin surprindere de cât de sensibilă e zona cu pricina și ce durere poți să ai când crezi că ai scăpat și te îndrepți spre vindecarea aia de 100% promisă de toată lumea în maximum un an de la operație.
  6. Frica de injecții – evident, nu-s cu capul. Nu îmi făcea plăcere să mi se ia sânge înainte, dar nu aveam o așa mare problemă cu procesul. După ce am avut prea multe branule, după ce am ieșit din spital vânătă pe ambele brațe, după ce am experimentat anestezia locală pentru a fi cusută pe față sau niciun fel de anestezie pentru a-mi fi scoasă drena, am o adevărată oroare de injecții. Iar partea proastă e că trebuie să mai am o intervenție chirurgicală. Alte injecții, altă distracție. Dar na, așa e când vrei să-ți scoți ciobul din frunte, rămas de la accident, care stă cuminte și nu zice nimic.
  7. Lucratul doar la muncă – eram obsedată înainte. Luam laptopul cu mine aproape zilnic acasă. Mâncam ceva, făceam o baie și mă apucam iar de muncă, asta spre disperarea lui V. Acum, nu mai am voie să ridic greutăți. Drept urmare, după ce termin cu munca, mă duc acasă și de cele mai multe ori nu știu ce să fac cu timpul meu liber. Mai e și pauză de seriale, mă delectez cu știri, cu meciuri. Dar pe bune că mi-e dor de un episod din Grey’s Anatomy, din Elementary, The Big Bang Theory, Supergirl. Va fi o toamnă interesantă din punctul ăsta de vedere.
  8. Sunt supărăcioasă – am dezvoltat niște complexe după accident, pentru că nu pot să fac multe lucruri, pentru că mă pocnește vreo durere când mi-e lumea mai dragă, pentru că am cicatrici, pentru că operația de pe spate se încăpățânează să nu treacă atât de repede pe cât aș vrea. Motiv pentru care, la cea mai mică glumă referitoare la asta, mă supăr. Și mă supăr tare, cu negru în fața ochilor, pregătită să întorc moneda de 100 de ori. Mă calmez după, dar deja am reușit să scot din sărite pe cineva. Iar datul din gene nu funcționează absolut deloc după aia.
  9. Aprecierea pentru lucrurile mărunte – după ce ai nevoie să stea cineva lângă tine când merg la toaletă, pentru a te ridica de acolo, după ce îți ia 40 de minute să te întorci pe o parte, pentru ca mai apoi să te panichezi și să mai pierzi încă 20 de minute pentru a fi iar pe spate, după ce poți să îți ridici singură o șosetă și să îți faci baie fără ca cineva să te șamponeze, începi să vezi cu alți ochi micile lucruri. Alea care pentru mulți sunt intrate în reflex. Hakuna matata!
  10. Mâncarea românească – nu vreți să știți cu câtă poftă am putut să mănânc, la spital, o porție de ciorbă făcută de mama. Printre lasagna, fasole, morcovi și alte minunății, n-am mai respirat. Până și colegii de salon, obișnuiți cu mine să ciugulesc, au fost surprinși să mă vadă mâncând ca un soi de animal. Unul simpatic, da?

Va fi bine. Inevitabil.

collage

0

20 de întrebări pe care ţi le pui la o nuntă

  1. Cine e tipa aia?
  2. Cine e tipul ăla?
  3. Cunosc altă persoană în afară de mireasă?
  4. De ce sunt atât de mulţi copii la nunta asta?
  5. Oare cineva o să se uite vreodată la mine aşa cum se uită mirele la mireasă la primul dans?
  6. Ar trebui să încep să iau încă de pe acum pisici de pe stradă, să mă asigur că nu rămân singură?
  7. Când ne-am făcut mari?
  8. Ce au pus în sarmalele astea, de sunt atât de bune?
  9. Iar horă?
  10. La al câtelea pahar sunt?
  11. Să o cheme Miţi pe prima mea pisică?
  12. Au furat mireasa?  Că mie aşa mi s-a părut.
  13. Oare când se aduce tortul?
  14. O fi cu vanilie sau cu ciocolată?
  15. De ce mă gândesc atât de mult la mâncare?
  16. De ce am dat pe mine mâncare?
  17. Cum de ştiu toate melodiile considerate a fi vechi, pe care le ştiu şi cei mai în vârstă de pe aici?
  18. Cât e ceasul?
  19. Care e adresa de aici?
  20. Cine urmează să se mai căsătorească?

sorina

0

Despre bătaia de joc din spitalul Bagdasar-Arseni

Înainte să fiu externată din spital, în Italia, unul dintre doctori a venit cu o forfecuță și mi-a spus că, dacă vreau să-mi scot capsele în România, e bine să o am la îndemână. Am luat-o și m-am gândit că omul trebuie să aibă o părere foarte proastă despre țara mea de proveniență, de-mi dă forfecuțe pe care sigur le are oricine din spitalele din București. Am trecut rapid peste episod, capsele urmau să-mi fie scoase peste 10 zile, iar principala mea preocupare era să ajung la mine acasă.
Două calmante puternice mai târziu, un plâns sănătos în avion că decolez spre țară și un chin teribil cu corsetul, eram în România.

Ca să înțelegeți pe deplin povestea, vă spun că am avut undeva în jur de 35 de capse pe spate. Așadar, în ziua în care am mers la Bagdasar-Arseni pentru a-mi fi scoase, îmi era frică. Nu aveam voie, în primele două săptămâni, să stau prea mult în fund, să depun un efort considerabil, chiar și purtând corsetul, care îmi ținea tot spatele în repaos. Am pornit, așadar, 10 zile mai târziu de la operație, către spitalul considerat a fi cel mai bun de neurochirurgie.
A fost prima și ultima oară când am călcat în Bagdasar-Arseni, un spital care-și bate joc de tot, depășit cam din toate punctele de vedere.

Mama avea forfecuța în geantă. I-am spus să nu o ia, dar s-a încăpățânat să nu mă asculte. Și bine a făcut.

În jur de 20 de minute am așteptat să mă vadă un neurochirurg. Puțin. Nu de asta mă plâng și nu de asta consider spitalul ăla o mizerie. S-a uitat peste fișa mea de externare, s-a uitat vreo cinci secunde la mine și mi-a spus că nu are ce să-mi facă. Când a aflat că trebuie să-mi fie scoase capsele, m-a îndrumat către un etaj superior, că el acolo nu scoate decât fire.
Liftul nu mergea. Am luat-o pe scări, abia mișcându-mă. La etajul cu pricina, pe scară, aglomerație. Oameni ca mine, unii poate chiar mai grav. Toți erau ținuți ca vitele, de cel puțin o oră, pe scară, în fața unei uși în care apărea o babă nesuferită care zbiera la ei și le spunea să stea acolo, care cum poate, pentru că vin doctorii în vizite la pacienți și mai era de așteptat. Erau 40 de grade afară, nu vreți să vă imaginați ce era pe o scară mică, unde erau toți cei cu probleme de coloană.

Cumva, mama a reușit să mă bage pe holul de la etajul respectiv. M-am așezat pe prima bancă pe care am văzut-o, asta ca să o aud pe baba nesuferită țipând la mine și ducându-mă în lateralul holului și punându-mă într-un scaun cu rotile fără frâne, care se mișca rapid și în care stăteam mai mult decât incomod. Când am vrut să mă ridic, să mă plimb puțin, s-a țipat la mine să mă întorc la locul unde am fost lăsată.

Începusem să am dureri îngrozitoare, nu aveam niciun calmant la mine și o sunam pe mama încontinuu, să-i spun să plecăm. Ea era tot pe scară, era din ce în ce mai multă lume acolo.
M-a sunat V și am pufnit în plâns. Eram furioasă, eram în dureri și absolut nimeni nu mă băga în seamă. Baba țipa, vreo doi doctori mă ignorau, iar asistentele începuseră o discuție despre cum mereu trimit pacienți la ele, de parcă altele n-ar putea să scoată firele.
Plângeam în hohote, pe un hol secundar al etajului. În spatele meu, era un cuplu trecut cu mult de 50 de ani. Femeia avea pile la asistenta șefă, motiv pentru care nu stătuse că un animal pe etaj și era băgată în seamă de toată lumea. M-a auzit și i-a făcut un semn din deget femeii pe care mă gândesc că a plătit-o bine o perioadă de timp (soțul ei fusese operat acolo, tot pe coloană).

Două ore și jumătate mai târziu, mă pregăteam să-mi fie scoase capsele.

Stupoare! Ele nu au cum să-mi scoată capsele, nu au niciun dispozitiv de genul. Mă ridic, deschid ușa, îi cer mamei în toată hărmălaia aia foarfeca de la medicul căruia i-am cerut scuze în gând că l-am făcut nebun și mă întorc cu ea la asistente. Erau vreo patru, nu mai văzuseră în viața lor capse, nu mai ținuseră în viața lor o foarfecă de genul ăleia pe care mi-au dat-o din Italia. Așa că, minute bune nu au făcut altceva decât să se uite la operație.
Repet: eu nu aveam voie să stau mult timp în fund, darămite fără corset. Trecuseră două ore și jumatate, iar ele se minunau la mine, pusă pe un scaun, cu corsetul scos. Și-a făcut una dintre ele curaj să îmi scoată prima capsă. A ținut-o cu vârful în sus foarfeca, de am simțit că mor pe scaun de durere. Aveam peste 35 de capse, m-am gândit că eu nu mi le mai scot. Una dintre fetele care se uitau i-au recomandat, în urma țipătului meu, să încerce să țină vârful în jos. Ce să vezi? Așa trebuia.

După trei ore, mă pregăteam să plec. A mai venit o asistentă, supărată că n-au chemat-o și pe ea la spectacol. Asta a fost, pentru ele. Trebuia să îmi fie pus un pansament la final, pe operație.
Ok, înțeleg că nu au mai văzut capse, înțeleg că e greu cu o foarfecă, dar întrebarea asistentei de la final m-a terminat: Mai ai pansament din ăsta șmecher, mare?”. Nu, nu mai aveam la mine pansament mare. Cine s-ar fi gândit să vină cu pansament într-un spital? Mi-au pus o fașă, pe care mi-au lipit-o cu leucoplast.

Am ieșit de acolo terminată. Pe scară, erau și mai mulți oameni. Aceeași babă a început să țipe la mine, că mă duc să deschid ușa. De parcă aveam pe unde altundeva să plec.

A fost o bătaie de joc cruntă. Am avut dureri groaznice următoarea zi din cauza efortului din ziua precedentă. Respiram și mă durea tot corpul. De spate, să nu mai zic. Și mă gândeam la ce diferență era între Italia și România. Dumnezeule, nu există așa ceva!

operatie

0

Despre cum cred că steliștii și-ar fi dorit să aibă galeria lui Dinamo

Eram nervoasă ieri la începutul meciului dintre Steaua și Manchester City, dar tot am pufnit în râs și am citit fiecare glumiță pe tema coregrafiei dinamoviștilor și a modului în care au reușit să o facă folosindu-se de cetățenii de la tribună ai Stelei. Mi s-a părut ingenios cum l-au dus de nas pe Becali, pe MM Stoica. Si, dacă primul nu-mi oferea senzația de cine știe ce istețime, recunosc faptul că m-aș fi așteptat la mai multă agilitate din partea lui MM. Dar se pare că, atunci când le sunt oferite lucruri gratis, acceptă fără să se gândească la cum vor plăti scump pentru asta.

Momentul de aseară a făcut înconjurul lumii. Și pe bună dreptate. A fost fabulos. Nimeni nu s-a întrebat de ce îmbracă veste roșii și albe. Înțeleg faptul că Steaua și-a pierdut din identitate, dar chiar să se uite care sunt culorile echipei? Aparent, da.
Momentul gândit de dinamoviști cu mult timp înainte mă face să sper că, sezonul acesta sau următor, suporterii ăia mișto și cu imaginație vor avea și o echipă în spate pe care să o susțină într-o competiție europeană și care să se ridice la nivelul galeriei pe care o au. Poate, poate.

Jos pălăria, Dinamo!
Despre Steaua nu sunt multe de spus. Au pierdut la scor, l-au ridicat la rangul de erou pe Niță, asta deși mulți i-au contestat valoarea atunci când a fost transferat la Steaua și s-au prefăcut că nu au văzut Doar Dinamo București scris pe o întreagă tribună. Sunt convinsă că nu au fost deloc curioși să vadă coregrafia din tribune, da. Ei erau concentrați pe tactica și pregătiți să o învingă pe Manchester City. Nu e nimic. Au avut cu ce se delecta după meci. Și pariu că i-au apreciat și ei pe fanii lui Dinamo și și-au dorit, ca măcar o dată în cariera lor, să aibă partea de susținerea unor astfel de băieți, nu cetățeni care habar nu au ce fac pe stadion?

sursă foto: prosport.ro

0

M-a sunat cineva de la ProTV şi acum mă simt Florin Niţă, de la Steaua

Sunt capabilă să înţeleg multe lucruri. Spre exemplu, să fiu sunată şi să mi se spună de către cineva de la ProTV că aş face bine să şterg postarea în care am povestit lucruri de când lucram pentru ştirile de sport de acolo. Da, e normal. Mai pot să înţeleg şi faptul că, în caz contrar, risc să ajung la tribunal. E dreptul lor să mă dea în judecată, e dreptul meu să mă apăr şi să îmi spun părerea despre ce am trăit acolo, în cele câteva luni cât am fost la ei.

Ce nu înţeleg însă este intimidarea. Să fiu ameninţată că vor avea loc nişte discuţii între oamenii de la ProTV şi şefii mei actuali, de la Noriel, mi se pare deplasat. Şi asta nu o să o accept. Nu o să las pe nimeni să şteargă pe jos cu munca mea, nu o să las pe nimeni să mă facă să mă simt inferioară şi să bage frica în mine. În niciun caz atunci când am spus adevăratul despre experienţa mea acolo, la ştirile ProTV, şi când pot foarte uşor să demonstez cele două episoade povestite de mine.
Că nu o să fie nimeni de partea mea care să mă susţină, deşi a avut aceleaşi experienţe, e partea a doua şi ţine de personalitatea fiecăruia, mai puternică sau inexistentă.

Nu am multă experienţă de viaţă, mai am multe lucruri de învăţat, dar o să stau pe ambele mele picioare şi nu o să dau înapoi, nu o să-mi fie frică, nu o să îmi tremure vocea şi degetele atunci când o să fiu ameninţată. Mi se pare josnic să fiu sunată şi intimidată.
Am spus-o şi la telefon: fiecare face mai departe ce crede de cuviinţă. E opinia mea şi o menţin. Ultima dată când am verificat, aveam dreptul la una, chiar dacă nu convine tuturor.

Să ceri ceva în limitele bunului-simţ nu e deloc greu. Probabil că atunci când ai influenţă, să ornezi cererea cu intimidări e ceva normal.
Acum, o să încerc să mă uit la meciul Stelei cu Manchester City, auzind vocea care astăzi a vrut să mă facă să mă simt mică şi de nimic. Aşa probabil s-a simţit şi Niţă în faţa lui Aguero. Dar ştiţi, a apărat penalty-ul cu mult curaj şi nu i-a păsat cine e în faţa lui, intimidant în mişcări şi în contul din bancă.