16 mai 2016. Ziua în care mi s-a oferit a doua șansă

3 bubuituri. Atâtea mi s-a zis că au fost. Am fost inconștientă încă de la prima și cu greu mi-am revenit la ultima. Îmi curgea sânge pe toată fața și am vrut să ies din mașină. Nu înțelegeam de ce s-a întâmplat asta, nu îl vedeam pe V pe nicăieri și am decis să mă ridic. În secunda doi, am realizat că nu sângele de pe față era cel mai rău lucru care mi se întâmplase. Durerea de la coloană mă rupea în două și am început să mă pipăi pe picioare. Luam mâna dreapta plină de sânge de pe față și o puneam pe blugi.
Repetam mișcarea ca o nebună. Am țipat la V. I-am spus să nu încerce să mă scoată din spate. Venise pregătit să mă pună pe picioare, dar în loc de asta a dat ochii cu fața mea însângerată și imposibilitatea de a mă mai mișca de acolo.

Am mai leșinat de câteva ori. Nu știu când au venit cei de la descarcerare, nu știu cum m-au scos de acolo. Am fost inconștientă de cel putin trei ori până când am ajuns în ambulanță. Culmea, a fost locul unde am fost cel mai speriată.

Îl văzusem pe V într-un colț al ambulanței, se uitau la clavicula lui. Un minut mai târziu, îi spuneau să coboare. Ne duceau la spitale diferite și am început să plâng necontrolat. Mi-au tăiat hainele, tremuram toată de frig, nu aveam pe nimeni în jurul meu cu care să vorbesc. Voiam să plâng, mă gândeam că o să rămân paralizată. În loc de asta, tot drumul a trebuit să îi explic șefului de pe ambulanță unde anume e scrisă data nașterii pe buletinele din România.
A, iar cine se plânge de drumurile din țară ar trebui să știe că nici în Italia nu sunt mai breze. Gropi sunt și acolo. Și vă spune asta cineva care le-a simțit în tot corpul atunci când ambulanța zbura spre spital.

Nu știam cum să îi anunț pe ai mei că sunt în spital. Am așteptat să îmi facă un CT la cap, la stomac și la coloană. Doctorii îmi spuneau că sunt un miracol, că am avut norocul să-mi rup o vertebră care nu a afectat deloc măduva spinării. Pufneam în plâns des, îi dădeam mesaje lui V, auzeam cum puneau problema unei operații pe coloană. Trebuia să aștept până dimineață pentru a-mi fi interpretate toate cele de un neurochirug. Din când în când, un asistent român, stabilit de mulți ani în Italia, se asigura că sunt bine. Îmi reamintea că am fost o norocoasă, dar nu-l ascultam.
Am sunat o colegă de muncă, să-i spun că eu nu vin la serviciu ziua următoare, așa cum rămăsese stabilit. Evitam momentul în care să-i sun pe ai mei. Am făcut-o într-un final, ca apoi să plâng în hohote și să o aud pe mama scăpând telefonul pe jos și pufnind în plâns.

Dimineața, a venit V. Mi-a spus că arăt bine. Nu arătam, dar probabil că eram mai bine decât în mașină. Până să fiu anunțată că mă vor muta pe salon, am fost cusută pe față. O grămadă de tăieturi. Una a rămas pe frunte, îmi amintește de 16 mai. Iar și iar. Efectul calmantelor se ducea pe măsură ce esteticianul mă cosea. Nu aveam de unde să știu că aveam să ating un alt apogeu al durerii, dar patru zile mai târziu.
Nu mă puteam mișca. Stăteam doar pe spate, vedeam tavanul și atât. Luam somnifere să leg 3 ore de somn pe noapte. Chemam asistentele să îmi dea apă. V stătea lângă mine, mă ținea de mână și îmi spunea că o să fie bine. Îl invidiam că poate să iasă să fumeze o țigară. Era și el în durere, știam că plânge des. În fața mea, făcea orice ca să mă facă să zâmbesc. O singură dată a cedat. Voiam să se ducă să mănânce și nu s-a mai putut abține: Dar noi mereu mâncăm împreună, cum să mă duc să mănânc singur?”. Mi-a rupt inima în două.

Luni m-au anunțat că mă operează joi. Au fost cele mai lungi trei zile pe care le-am trăit vreodată. În dimineața operației, am ascultat muzică de la 4 dimineața. Am început să plâng la terapie intensivă, a stat unul dintre doctori lângă mine și m-a ascultat povestind despre cum ar fi trebuit să fiu acasă, nu pregătită de anestezie generală și operație pe coloană.
6 șuruburi și 2 tije mai târziu, mă duceau înapoi în salon. V era îngrijorat. Operația a durat mai mult decât se anticipase. Eram pe morfină, eram fericită. Nu țin minte decât o oră din toată ziua. În rest, am fost drogată și fericită.

Au venit ai mei la spital. Sunt oameni cu o condiție modestă, primul lor zbor în străinătate a fost pentru a mă vedea pe mine lividă de durere pe un pat, după un atac de panică în corsetul pe care aveam să îl port vreme de aproape două luni de zile. Lui tata i s-a făcut rău. Mama a plâns lângă mine și și-a spus că eu nu o să mai merg vreodată. Nici eu nu mai eram sigură că mai pot să fac asta. Au plecat toți după o oră și am plâns în hohote, mai tare decât în ambulanță.
S-au întâmplat multe și după ce am ajuns acasă. Nu știu cum am reușit să rezist drumului din Italia și până în București. Probabil că m-a ajutat al doilea calmant furat din geanta mamei.

Crezi întotdeauna că ție nu ți se pot întâmpla lucruri îngrozitoare. Le vezi la televizor, dar pe tine nu au cum să te atingă. Pe 16 mai 2016, am învățat că totul se poate distruge în 3 bubuituri. Și am mai băgat la cap faptul că cineva a avut grijă de mine să pot fi bine. Pentru ce? Nu știu. Încă am aceeasi viață monotonă, aceleași nemulțumiri.
Am visat, în prima seară la spital, că am un băiețel blond și frumos. Poate că de asta am reușit să scap doar cu 2 luni și un pic de durere și chin. Sau poate era doar mintea mea, lucrând intens. O să aflu.

*Nu o să am niciodată suficiente cuvinte și nu o să pot niciodată să le arăt celor din jur cât de mult a contat pentru mine că au fost acolo. La spital, acasă. Și vă spun sincer, nu am fost cea mai drăgălașă persoană, ba chiar din contră. Am țipat mult, am plâns și mai mult, am făcut tot posibilul să îi îndepărtez, pentru a nu se mai chinui cu mine. În prima săptămână, aveam nevoie să merg cu mama la toaletă, pentru că nu mă puteam ridica sau pune singură. Tot ea m-a spălat. Apoi, a făcut același lucru.
S-a cernut sita. Și a durut puțin și asta. Crezi că ai o grămadă de oameni lângă tine, dar nu e deloc așa. Iar cei care rămân, sunt mai curajoși decât tine, deși cred tocmai altfel ei asta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s