0

Am dat de un text idiot pe net și l-am comentat

Eu nu știu de ce mai există pe pământul ăsta oameni plătiți să scrie articole de genul “5 semne că te înșeală”, “10 pași pentru a te vindeca după o despărțire”, “Cum să-l cucerești în 3 pași simpli”. Pe bune acum, citește cineva articolele astea și le aplică în viața reală, cu rezultatele dorite? Dacă ar fi existat un algoritm al relațiilor, aș fi înțeles. Dar știm cu toții că ele sunt complicate și nu te va lămuri niciun text în privința lor.

Astăzi, dând scroll pe Facebook, am descoperit un articol pe care a trebuit să-l citesc, pentru că avea titlul scris greșit, iar asta m-a intrigat din prima. Urma să aflu cum să-mi dau sama dacă mă iubește cu adevărat în 5 pași. Era imperios necesar să aflu ce și cum. Vine toamna, nu-mi mai permit să iau o floare și să o dezmembrez petală cu petală, pentru a afla dacă mă iubește sau nu. E sezonul articolelor, e de citit, nu mai poți fenta dragostea cu o floare.
Articolul îl puteți găsi aici, vă dați sama de asta.

Bun, deschid link-ul. Citesc, zâmbesc, citesc, zâmbesc. Și nu pentru că mă iubește cu adevărat, ci pentru că e penibil ce a fost scris. Stau și mă întreb cum poate cineva să ia bani pe așa ceva. Să o luăm pas cu pas.

  • Nimeni nu-ţi poate garanta iubirea unei alte persoane, dar există totuşi câteva semne care îţi indică ce este în capul persoanei iubite. Dacă vrei să ştii dacă persoană pe care tu o iubeşte te iubeşte şi ea înapoi atunci trebuie să acorzi atenţie asupra cum se comportă persoana respectivă, ceea ce spune şi cum se poartă atunci când sunteţi împreună”.

Ce, mă? Astăzi cică e ziua limbii române, dar mă îndoiesc crunt de faptul că cei de acolo ar fi făcut vreodată cunoștință cu ea, de la cel care scrie și până la cel care și-a dat acordul pentru articol. Las la o parte faptul că omul n-a auzit de virgule. Poate crede că semnele de punctuație de pe tastatură sunt așa, de decor. Folosește diacritice, poate nu a știut cum să le dezactiveze când s-a apucat de creat o așa operă literară. Are scuze, așadar.
Să nu fim răi și să citim în continuare, pentru că mi se specifică destul de clar faptul că există câteva semne care îmi vor dezvălui dacă mă iubește sau nu.

  • Deşi iubirea poate însemna ceva diferit pentru fiecare, sunt destule semnale care îţi indică dacă o persoană chiar te iubeşte cu adevărat, simte o pasiune trecătoare pentru ţine său are doar un moment de atracţie faţă de tine”.

Crește suspansul. Abia așept să citesc mai departe. Ce dacă s-a încurcat în diacritice? Ești pe grabă când urmează să dezvălui semnele. Cele 5. The semne. Pasiune trecătoare nu e cam același lucru cu moment de atracție? Adică exprimări nereușite? Să trecem la acțiune.

  • Observă cum se poartă persoana respectivă

Wow! M-au impresionat încă de la primul sfat. Așadar, trebuie să fiu atentă la comportamentul lui când e cu mine: Dacă persoana se simte ok chiar dacă nu arată perfect sau îşi înfige mâncare în dinţi de faţă cu tine, înseamnă că se simte suficient de incat să-ţi arate orice latură a personalităţii ei/lui”. Se simte suficient de ce? De penibil? Cum să ies cu unul în oraș, să mâncăm, iar el să-și înfigă mâncarea în dinți de fața cu mine, iar eu să îmi spun că el se încadrează în primul pas dintr-o măreție de articol? Cum?

  • Evaluează dacă persoana iubită se simte fericit/a în preajma ta

Practic, dacă are o zi execrabilă și vrea să fie singur, să urle într-o pernă sau să bea o bere cu băieții și nu se luminează la față atunci când mă vede, am pus-o grav de tot. Nu mă iubește. Prezența mea ar trebui să-l bucure, măcar un pic. Și ce dacă a primit o veste proastă sau urmează să fie dat afară de la serviciu? Iubi trebuie să fie tot un zâmbet, să uite de tot, de toate (mai ales de toate).
Lasă, că vede el evaluare.

  • Urmărește-i ochii în momentul în care te privește

Poftim? Să-i urmăresc? Are strabism iubitul meu, de trebuie să mă uit după ei? Pleacă? A, trebuia să citesc mai departe, nu să mă cramponez în titlu. Spun ei la ce se referă. Și are legătură cu mâncare și cu faptul că îi este foame: Te priveşte într-un mod jucăuş şi adorabil pe care ţi-e greu să–l descrii în cuvinte? Îţi vei da seama despre ce vorbesc atunci când vei observa privirea asta. Nu vei avea parte de privirea asta tot timpul; poate o vei observa dimineaţa, la micul dejun sau într-un moment oarecare la cină”.
Înțeleg, da. Am ars mâncarea sau nu m-am sinchisit să fac deloc. Moment în care nu am de ales: trebuie să mă uit în ochii lui și să îi spun că nu știu să fac de mâncare și am face bine să comandăm o pizza sau o să încep să mă transform într-o scorpie dacă nu mănânc în curând. Totul, urmărindu-i ochii.

  • Vezi dacă persoana respectivă este mai zvăpăiată în persoana ta

Știu, și eu m-am mirat că există în vocabularul celui care a scris chestia asta un cuvânt așa cum e zvăpăiat. Trecem peste șoc? Haideți. Mergem către explicația pasului 4, ne apropiem de linia de sosire cu teamă în suflet: Dacă tocmai ai spus ceva care nu este foarte amuzant iar partenerul tău este prea amuzat e posibil să fie nebun după tine”. Nu înseamnă că nu am simțul umorului și el încearcă doar să fie băiat cu mult bun-simț? Nu? Nu! E nebun după mine fraierul. Sau e redus mintal. Una dintre cele două.

  • Întreabă-te dacă partenerul tău este supărat atunci când ești și tu

Gata. Ultimul. Cel mai idiot, dacă se putea una ca asta. V-ați dat sama dacă vă iubește cu adevărat? Pentru că nu există dovadă mai mare decât dacă se supără și el când țipă șeful la tine sau urmează să fii în perioada aia lunii și te enervezi până și pe lumina de afara, că e prea puternică. Și știți de ce e asta dovada supremă de iubire? Nu știți, că nu ați citit până la capăt: “Dacă te iubeşte cu adevărat atunci îţi va prelua energia negativă şi va fi supărat/a pentru că îşi doreşte să te simţi cât mai rapid bine”.

Wow. Internetul a împlinit 25 de ani acum, de curând. După ce am citit așa ceva, îmi doresc să nu fi avut toți frustrații acces la el. Vă dați sama ce lume mai bună ar fi fost asta?

1

Advertisements
0

Eu nu înțeleg…

  • ce face Becali. După tragerea la sorți pentru grupele Europa League, a spus că vrea să ajungă cu echipa pe care o finanțează (FCSB, Steaua) cel puțin în semifinalele competiției. Pentru ca mai apoi să îi vândă pe Stanciu, Cojocaru, Hamroun, Toșca, să poarte negocieri și pentru Adi Popa. Pricep faptul că se alege cu milioane de euro. Dar când ai pretenții europene, nu te bazezi pe Popescu, ci îți faci echipă bună, care să nu aibă emoții cu FC Zurich, din liga a 2-a. Ori tu îl aduci pe Stăncioiu, care o fi el portar bun, dar îmi pare că o să producă niște scântei la lot, pe Jakolis și pe Moke. Și, în loc să pui cruce pe Bourceanu, îl lași să fie căpitan în returul cu Manchester City. FCSB, Steaua o să ia campionatul în Liga 1. Nu de alta, dar sunt ceilalți lați. Dar vor trebui să se mulțumească cu un egal cu FC Zurich și cu un punct în grupele Europa League.
  • care e treaba cu donațiile pentru Cumințenia Pământului. A oferit cineva un răspuns legat de contractul pe care statul l-a încheiat cu proprietarii operei lui Brâncuși? Donăm ca idioții, pentru că oricum statul va plăti toată suma? N-am dat niciun ban pentru Cumințenia Pământului și mă simt trasă pe sfoară. În fine, e un sentiment mai bun decât să mă simt o intelectuală ipocrită, așa cum sunt aproape toți în ultima perioadă. Ne-am trezit că avem nevoie neapărată de Cumințenia Pământului și știm totul despre Brâncuși. Aha, bine.
  • de ce se mai deschide încă un mall în București. Parklake Plaza, sau cum urmează să se numească, a distrus un parc. Și pentru ce? Aceleași magazine, niște leagăne, un spațiu verde (ca a fost construit în parc doar), o terasă cu vedere la un lac (același motiv), prețuri mari, buluceală, dorință de a te teleporta în pat și de a nu mai ieși niciodată de acolo. În curând o să avem mai multe mall-uri decât spitale. Cui îi pasă de asta însă, cât timp și-a făcut selfie-uri și e la modă?
  • de ce aud tot mai des în jurul meu discuții despre nunți, logodne și copii. Am ajuns la vârsta AIA, la care e ok să ți se întâmple toate cele menționate anterior? Pentru că, dacă așa e, mi-aș dori să nu. Încă nu. Nu, nu, nu. Și nu e faza de negare.
  • cât mai avem de gând să fim surprinși de cum se comportă anumiți medici cu cei inferiori lui din punctul de vedere al funcției. Cică a recidivat Sorin Păun, de la Floreasca. Și a distrus un rezident. Da, șocant. Wow, nu se poate așa ceva. Așa s-a ajuns? Voi chiar n-ați stat prea mult pe holurile unui spital, nu? Și credeți că, dacă se comportă urât cu pacienții, cu cei din subordine sunt dulci? Amuzant popor mai suntem.

huh

 

0

Despre bătaia de joc din spitalul Bagdasar-Arseni

Înainte să fiu externată din spital, în Italia, unul dintre doctori a venit cu o forfecuță și mi-a spus că, dacă vreau să-mi scot capsele în România, e bine să o am la îndemână. Am luat-o și m-am gândit că omul trebuie să aibă o părere foarte proastă despre țara mea de proveniență, de-mi dă forfecuțe pe care sigur le are oricine din spitalele din București. Am trecut rapid peste episod, capsele urmau să-mi fie scoase peste 10 zile, iar principala mea preocupare era să ajung la mine acasă.
Două calmante puternice mai târziu, un plâns sănătos în avion că decolez spre țară și un chin teribil cu corsetul, eram în România.

Ca să înțelegeți pe deplin povestea, vă spun că am avut undeva în jur de 35 de capse pe spate. Așadar, în ziua în care am mers la Bagdasar-Arseni pentru a-mi fi scoase, îmi era frică. Nu aveam voie, în primele două săptămâni, să stau prea mult în fund, să depun un efort considerabil, chiar și purtând corsetul, care îmi ținea tot spatele în repaos. Am pornit, așadar, 10 zile mai târziu de la operație, către spitalul considerat a fi cel mai bun de neurochirurgie.
A fost prima și ultima oară când am călcat în Bagdasar-Arseni, un spital care-și bate joc de tot, depășit cam din toate punctele de vedere.

Mama avea forfecuța în geantă. I-am spus să nu o ia, dar s-a încăpățânat să nu mă asculte. Și bine a făcut.

În jur de 20 de minute am așteptat să mă vadă un neurochirurg. Puțin. Nu de asta mă plâng și nu de asta consider spitalul ăla o mizerie. S-a uitat peste fișa mea de externare, s-a uitat vreo cinci secunde la mine și mi-a spus că nu are ce să-mi facă. Când a aflat că trebuie să-mi fie scoase capsele, m-a îndrumat către un etaj superior, că el acolo nu scoate decât fire.
Liftul nu mergea. Am luat-o pe scări, abia mișcându-mă. La etajul cu pricina, pe scară, aglomerație. Oameni ca mine, unii poate chiar mai grav. Toți erau ținuți ca vitele, de cel puțin o oră, pe scară, în fața unei uși în care apărea o babă nesuferită care zbiera la ei și le spunea să stea acolo, care cum poate, pentru că vin doctorii în vizite la pacienți și mai era de așteptat. Erau 40 de grade afară, nu vreți să vă imaginați ce era pe o scară mică, unde erau toți cei cu probleme de coloană.

Cumva, mama a reușit să mă bage pe holul de la etajul respectiv. M-am așezat pe prima bancă pe care am văzut-o, asta ca să o aud pe baba nesuferită țipând la mine și ducându-mă în lateralul holului și punându-mă într-un scaun cu rotile fără frâne, care se mișca rapid și în care stăteam mai mult decât incomod. Când am vrut să mă ridic, să mă plimb puțin, s-a țipat la mine să mă întorc la locul unde am fost lăsată.

Începusem să am dureri îngrozitoare, nu aveam niciun calmant la mine și o sunam pe mama încontinuu, să-i spun să plecăm. Ea era tot pe scară, era din ce în ce mai multă lume acolo.
M-a sunat V și am pufnit în plâns. Eram furioasă, eram în dureri și absolut nimeni nu mă băga în seamă. Baba țipa, vreo doi doctori mă ignorau, iar asistentele începuseră o discuție despre cum mereu trimit pacienți la ele, de parcă altele n-ar putea să scoată firele.
Plângeam în hohote, pe un hol secundar al etajului. În spatele meu, era un cuplu trecut cu mult de 50 de ani. Femeia avea pile la asistenta șefă, motiv pentru care nu stătuse că un animal pe etaj și era băgată în seamă de toată lumea. M-a auzit și i-a făcut un semn din deget femeii pe care mă gândesc că a plătit-o bine o perioadă de timp (soțul ei fusese operat acolo, tot pe coloană).

Două ore și jumătate mai târziu, mă pregăteam să-mi fie scoase capsele.

Stupoare! Ele nu au cum să-mi scoată capsele, nu au niciun dispozitiv de genul. Mă ridic, deschid ușa, îi cer mamei în toată hărmălaia aia foarfeca de la medicul căruia i-am cerut scuze în gând că l-am făcut nebun și mă întorc cu ea la asistente. Erau vreo patru, nu mai văzuseră în viața lor capse, nu mai ținuseră în viața lor o foarfecă de genul ăleia pe care mi-au dat-o din Italia. Așa că, minute bune nu au făcut altceva decât să se uite la operație.
Repet: eu nu aveam voie să stau mult timp în fund, darămite fără corset. Trecuseră două ore și jumatate, iar ele se minunau la mine, pusă pe un scaun, cu corsetul scos. Și-a făcut una dintre ele curaj să îmi scoată prima capsă. A ținut-o cu vârful în sus foarfeca, de am simțit că mor pe scaun de durere. Aveam peste 35 de capse, m-am gândit că eu nu mi le mai scot. Una dintre fetele care se uitau i-au recomandat, în urma țipătului meu, să încerce să țină vârful în jos. Ce să vezi? Așa trebuia.

După trei ore, mă pregăteam să plec. A mai venit o asistentă, supărată că n-au chemat-o și pe ea la spectacol. Asta a fost, pentru ele. Trebuia să îmi fie pus un pansament la final, pe operație.
Ok, înțeleg că nu au mai văzut capse, înțeleg că e greu cu o foarfecă, dar întrebarea asistentei de la final m-a terminat: Mai ai pansament din ăsta șmecher, mare?”. Nu, nu mai aveam la mine pansament mare. Cine s-ar fi gândit să vină cu pansament într-un spital? Mi-au pus o fașă, pe care mi-au lipit-o cu leucoplast.

Am ieșit de acolo terminată. Pe scară, erau și mai mulți oameni. Aceeași babă a început să țipe la mine, că mă duc să deschid ușa. De parcă aveam pe unde altundeva să plec.

A fost o bătaie de joc cruntă. Am avut dureri groaznice următoarea zi din cauza efortului din ziua precedentă. Respiram și mă durea tot corpul. De spate, să nu mai zic. Și mă gândeam la ce diferență era între Italia și România. Dumnezeule, nu există așa ceva!

operatie

0

Despre cum cred că steliștii și-ar fi dorit să aibă galeria lui Dinamo

Eram nervoasă ieri la începutul meciului dintre Steaua și Manchester City, dar tot am pufnit în râs și am citit fiecare glumiță pe tema coregrafiei dinamoviștilor și a modului în care au reușit să o facă folosindu-se de cetățenii de la tribună ai Stelei. Mi s-a părut ingenios cum l-au dus de nas pe Becali, pe MM Stoica. Si, dacă primul nu-mi oferea senzația de cine știe ce istețime, recunosc faptul că m-aș fi așteptat la mai multă agilitate din partea lui MM. Dar se pare că, atunci când le sunt oferite lucruri gratis, acceptă fără să se gândească la cum vor plăti scump pentru asta.

Momentul de aseară a făcut înconjurul lumii. Și pe bună dreptate. A fost fabulos. Nimeni nu s-a întrebat de ce îmbracă veste roșii și albe. Înțeleg faptul că Steaua și-a pierdut din identitate, dar chiar să se uite care sunt culorile echipei? Aparent, da.
Momentul gândit de dinamoviști cu mult timp înainte mă face să sper că, sezonul acesta sau următor, suporterii ăia mișto și cu imaginație vor avea și o echipă în spate pe care să o susțină într-o competiție europeană și care să se ridice la nivelul galeriei pe care o au. Poate, poate.

Jos pălăria, Dinamo!
Despre Steaua nu sunt multe de spus. Au pierdut la scor, l-au ridicat la rangul de erou pe Niță, asta deși mulți i-au contestat valoarea atunci când a fost transferat la Steaua și s-au prefăcut că nu au văzut Doar Dinamo București scris pe o întreagă tribună. Sunt convinsă că nu au fost deloc curioși să vadă coregrafia din tribune, da. Ei erau concentrați pe tactica și pregătiți să o învingă pe Manchester City. Nu e nimic. Au avut cu ce se delecta după meci. Și pariu că i-au apreciat și ei pe fanii lui Dinamo și și-au dorit, ca măcar o dată în cariera lor, să aibă partea de susținerea unor astfel de băieți, nu cetățeni care habar nu au ce fac pe stadion?

sursă foto: prosport.ro

0

De ce aș face la fel ca Simona Halep

Eram convinsă că Simona Halep nu o să participe la Jocurile Olimpice de la Rio. Nu m-a surprins cu nimic decizia ei, una tărăgănată atât de mult timp pentru că nu își dorea să fie criticată pentru asta. Ai fi crezut că, după atâția ani, Halep cunoaște firea românului, naționalist până peste cap, orgolios și care ar face orice pentru țara lui.
Oare? Oare am face noi totul pentru țara asta? De ce? Cu ce a ajutat-o România pe Halep? Că nu țin minte să-i fi dat bani pentru a se susține, nu țin minte să îi fi plătit vreo recuperare. Țin minte cum diverși oameni politici au venit la meciurile ei să aplaude ca maimuțele, pentru că știau că vor beneficia de publicitate. Țin minte și cum toți s-au aliniat la un soi de normalitate, dând cu ea de toți pereții când a pierdut și mândrindu-se cu ea când a câștigat. După cum bătea vântul, bineînțeles.

Mai nou, românii, ăia care s-ar fi dus la Jocurile Olimpice și n-au înțeles că Halep nu vrea să se expună unor riscuri, au început să o critice și să spună despre ea că merge mai des la cumpărături decât joacă tenis. Încep să cred că suntem o țară de cretini, pe bune. Voi nu v-ați duce să vă cumpărați haine, accesorii, mașini, să vă vopsiți părul, să vă tundeți, să mâncați în lucruri scumpe dacă ați avea bani? Și nu așa, oricum, ci bani pe care i-ați muncit și i-ați câștigat în urma unui efort considerabil?

Suntem ipocriți. Eu, în locul ei, la fel aș fi făcut. De ce să nu mă bucur, când și când, de banii pe care îi am? De ce să nu mă răsfăț? De ce să risc să nasc un copil cu malformații? De ce să nu mă concentrez pe treaba mea, pe un turneu mai important, care să-mi aducă puncte ATP și bănuți în cont? Iar ca mine, vă garantez, sunt mulți. Doar că în fața tastaturii, privind de pe margine, li se pare lor că ei nu îi pasă de România, ci doar de ea. Lucru perfect corect, dar și normal.
Simonei Halep nu are de ce să-i pese de România. În schimb, are de ce să-i pese de ea. Și bine face. Pentru că nu România a ridicat-o pe Halep, ci invers. Noi îi suntem ei datori, că mai află și alții de țara asta din anul 2016, nu îi auzi spunând ca o poezie numele lui Hagi și al lui Dracula.

Să am banii lui Halep, să știu să fac ceva în viața asta la fel de bine ca ea, să îmi placă așa cum îi place ei, să mai capăt și popularitate făcând ce-mi place sau să mă duc să reprezint România la Jocurile Olimpice sau în Cupa Davis și să ratez turnee importante, care contează cu adevărat?
Știu, o să spuneți că a-ți reprezenta țara e cel mai frumos lucru de pe pământ. În timp ce o să bolborosiți un răspuns de genul, încercați să nu mai visați la cât de bine v-ar fi dacă ați fi Simona Halep.

Asta dacă puteți, desigur.

0

Despre câteva lucruri care mă scot din sărite

  • Regina Ana. Ea, cea despre care a aflat tot românul cine era, cu ce se ocupa, cât de puţină limbă română ştia. Mi s-a părut de-a dreptul dezgustător să o plimbe în pelerinaj vreme de două săptămâni, de parcă ar fi fost vreo sfântă. Mai mult decât atât, pe 13 august a fost şi zi de doliu naţional. Pentru? Ce am pierdut noi, ca naţiune, prin moartea unei femei care nu a avut nicio treabă cu România?
    Şi, când credeam că lucrurile nu se pot înrăutăţi, am văzut zeci de mii de bătrâni plângând în hohote după Regina Ana. Nu că asta m-ar fi mirat mult, dar când şi când mai vedeai câte un moş sau o babă cu nepotul de mână. Cu ce or fi greşit copiii ăia să meargă la înmormantarea Reginei Ana, nu ştiu.
    Bine că s-a terminat. Pariu că Regele Mihai e mort şi el?

Spunea bunica ceva isteţ: “Elena Ceauşescu a făcut mai multe lucruri pentru ţara asta decât Regina Ana”.

  • Situaţia cu spitalele din România. Abia acum aţi aflat că puteţi muri într-un spital din România? Că nu dă nimeni doi scuipaţi pe tine nici măcar atunci când eşti în stare gravă? Aici e mult de discutat, o să dezvolt subiectul cu prima ocazie. Condiţiile mizere din spitale nu sunt de ieri, nu sunt de azi. Şi vor fi şi mâine, şi poimâine. Din păcate, asta e realitatea. În ţară, nu poţi decât să te rogi să stai departe de spitale. Iar dacă se întâmplă să ajungi acolo, e roata norocului, din păcate.
    Am stat toţi tăcuţi până când Tolontan a început anchete. Pe bune? De ce până atunci am tăcut din gură şi am pus banii în buzunar medicilor? Creăm singuri sisteme pe care apoi le judecăm. Românul tot român.

Sunt convinsă de faptul că, dacă aveam accidentul de maşină în ţară, eu astăzi nu mai mergeam. Şi asta pentru că România e la mulţi ani distanţă de alte ţări, începând cu bunul-simţ şi terminând cu tehnologia.

  • Meciul naţionalei de handbal. Aici, o să fiu scurtă şi la obiect. Am pierdut la un gol diferenţă în utimul meci din grupe, ne trebuia un egal. Dar haideţi să nu uităm că fetele alea ne-au oferit unele dintre cele mai mari bucurii în ultimii ani. Da, au pierdut cu Angola. Da, erau calificate mai departe la Jocurile Olimpice dacă nu făceau asta. Dar se merge mai departe şi se respectă gagicile alea care au dat totul pentru tricoul naţionalei.

Să ne amintim că Tătăruşanu, Filip, Torje şi alţii de pe la naţională au dezamăgit de mai multe ori decât fetele de la handbal şi că au fiţe de parcă ar avea cel puţin două CM-uri sau CE-uri la activ. Când colo, au un bagaj mare, de gafe.

  • Meciul Stelei cu Manchester City. Nici anul acesta Steaua nu ajunge în grupele Ligii Campionilor. Aia e, se mai întâmplă. Pardon, se tot întâmplă asta. Rămânem cu Europa League şi cu gândul că am avut ghinion la tragerea la sorţi. Iar dacă Steaua merge mai departe, promit să fac 3 ture de IOR.

A se menţiona faptul că am o condiţie fizică egală cu 0 şi că probabil o să fie chemată o ambulanţă pentru a mă duce într-o mizerie de spital, unde nu o să am puterea nici măcar să-i bag una de 50 de lei asistentei şefe de acolo, uşor de recunoscut după răutatea de pe faţă. Dar atât de sigură sunt că nu, nu are cum să treacă Steaua mai departe de Manchester City.

  • Am înţeles că românii îţi fac nevoile în mare, motiv pentru care E-Coli e în floare pe litoralul nostru. Chiar nu aveam nevoie de un studiu al apei din Marea Neagră pentru a şti că toţi idioţii care se înghesuie la mare weekend de weekend, care îşi pun şezlongurile în apă, de îţi iei la revedere de la orice plimbare drăguţă pe plajă, sunt nişte necivilizaţi.

E bine că avem iarnă în România. Mai respiră şi marea noastră câteva luni. Va fi rândul muntelui să suporte şmecheria şi prostia. Şi nevoile oamenilor.

0

Despre cum suntem ipocriți și știm scrimă, spadă și floretă azi

Nu știu să fac diferența între scrimă, spadă și floretă. Dar, ca tot românul, m-am uitat la finala dintre România și China, unde ale noastre au fost mai bune și mai frumoase, iar ale lor nu ne-au făcut față și, mai presus de orice, nu m-au lămurit dacă omul din staff-ul lor, cu ochelari ca ai lui Harry Potter, era bărbat sau era femeie. Pentru că da, nu mă atrage sportul pe care îl practică fetele. Mi se pare greu de tot și uneori nici reluările video nu mă făceau să înțeleg anumite lucruri, unde s-a lovit, cum, de ce. Prefer 11 jucători care lovesc o minge. Acolo mai pricep și eu ceva.

Ca să duc românismul mai departe, am rămas surprinsă de tușa lui Ana Maria Popescu, fostă Brânzică. Mi s-a părut frumoasă de tot săritura. Și m-am bucurat pentru fete mult de tot, că datorită lor am mai scos capul în lume. Aproape o jumătate de oră am așteptat să înceapă festivitatea de premiere de la Rio, să aud imnul României, și m-am întristat un pic atunci când am văzut-o pe doamna Pascu oferindu-le premiile medaliatelor. Avea lacrimi în ochi în bucurie și mi-am amintit de Colectiv, locul în care i-a murit băiatul.

Ne place să ne mândrim cu performanțele românilor. Și mai tare ne place să tăvălim cu ei pe jos atunci când nu se ridică la standardele imaginate de noi. Nu au condiții, nu au unde se antrena, sunt depășiți de metodele altora de recuperare, dar noi cerem de la ei totul. Aur sau nimic. Aur sau te distrug într-un comentariu pe rețelele de socializare.
Noaptea trecută, zâmbeam toți. Nu o să o recunoaștem, dar eram pregătiți să dăm cu ele de pământ și să ne plângem că e o ediție dezastruoasă de olimpiadă. În loc de asta, pentru o zi, ne vom preface cu toții că știm cu ce se mănâncă sportul pe care îl practică fetele, că am văzut multe partide și că am evaluat încă de la început, în mod rațional, șansele românilor la Jocurile Olimpice.

M-am gândit la tata. Este probabil singurul regret. Acum știu că e cu părinții Simonei Pop, cu tatăl Loredanei, au ei o gașcă acolo, sus”, a declarat Ana-Maria Popescu, fostă Brânzică, pentru Gazeta Sporturilor, după ce i-a fost cântat imnul la Rio. Acum, câți dintre noi știau prin ce drame au trecut cele patru fete? Nu le-a ascultat nimeni, erau toți ocupați cu Steaua, naționala la Campionatul European, Marica, Mutu și Cupa Ligii.
Să le felicităm, așadar, pe fete. Dar să încetăm cu a ne mândri excesiv că suntem români sau că am fi vreo forță în sport. Există excepții. Iar ieri, a fost una dintre ele.