1

10 lucruri pe care le-am învățat după accident

Nu are sens să bat monedă pe ce s-a întâmplat la mijlocul lunii mai. A fost, s-a dus, vor trece toate cu timpul. Știu sigur că m-am întors schimbată din Italia. Am plecat un om și m-am întors altul. În trei luni de zile mi-am dezvoltat frici, dar am căpătat și ceva curaj.
Cum arată Sorina 2.0? Cu o cicatrice pe frunte, un posibil ciob ce urmează să fie scos si încă ceva:

  1. Tupeul – cer ce mi se cuvine, fără să-mi fie teamă că voi fi refuzată. Și mă zbat pentru ce-i al meu. În trecut, eram cea care tăcea, chiar dacă aveam toate argumentele de pe pământ să deschid gura. Am învățat că oamenii nu mușcă dacă le vorbești frumos și sigur pe tine. Fără cap plecat, fără voce tremurândă. Și e tare bine când reușești să obții ceea ce îți dorești.
  2. Frica de a conduce – rar mă mai urc la volan. Nu conduceam eu în momentul în care a avut loc accidentul, eram pe bancheta din spate. Totuși, mi-e o frică de mor să conduc, am senzația că toți urmează să intre în mine. Nu-i o noutate faptul că traficul din București e infernal. Dar îl văd de 100 de ori mai periculos. Poate că o să îmi recapăt încrederea după ce o să scap definitiv de durerile de spate. Sau poate că o să-mi fac abonament pe viață la metrou (se poate, vă rog?).
  3. Relația cu părinții – nu mă înțelegeți greșit, îi iubeam și înainte. Dar după ce s-au dat peste cap să vină la spital, după ce s-au chinuit să mă pună în pat, să-mi dea să mănânc, să mă spele, să pună în jurul meu toate pernele din casă și să mă încurajeze, am realizat cam cât de importantă e familia și sprijinul ei. Nu știu, sincer, ce m-aș fi făcut fără mama și tata. Și o spune cineva de 25 de ani, care teoretic s-a rupt de ei, dar care a depins 100% de ei.
  4. Sită rărită – se spune că prietenul la nevoie se cunoaște. Și așa e. Acolo, pe patul de spital, unde V încerca să mă facă să râd făcând pe Robocop, deși avea clavicula ruptă, am înțeles cine contează cu adevărat în viața mea. La întoarcerea de la aeroport, cu Nelly așteptându-ne, un pic speriat de ce vede la mine (pe față), mi-am promis că nu o să îi mai iau pe toți de-a gata. Că nu e așa. Se rărește sita atunci când ai nevoie de oameni. Iar la mine a rămas cine conta cu adevărat. Puțini, dar buni. Puțini și supărăcioși vreme de două săptămâni din cauza unei umbrele.
  5. Cunoștințe medicale – știu acum foarte multe lucruri despre coloana vertebrală, despre șuruburi și tije. Te transformă în expertă 6 șuruburi și 2 tije. Totuși, până și experții sunt luați prin surprindere de cât de sensibilă e zona cu pricina și ce durere poți să ai când crezi că ai scăpat și te îndrepți spre vindecarea aia de 100% promisă de toată lumea în maximum un an de la operație.
  6. Frica de injecții – evident, nu-s cu capul. Nu îmi făcea plăcere să mi se ia sânge înainte, dar nu aveam o așa mare problemă cu procesul. După ce am avut prea multe branule, după ce am ieșit din spital vânătă pe ambele brațe, după ce am experimentat anestezia locală pentru a fi cusută pe față sau niciun fel de anestezie pentru a-mi fi scoasă drena, am o adevărată oroare de injecții. Iar partea proastă e că trebuie să mai am o intervenție chirurgicală. Alte injecții, altă distracție. Dar na, așa e când vrei să-ți scoți ciobul din frunte, rămas de la accident, care stă cuminte și nu zice nimic.
  7. Lucratul doar la muncă – eram obsedată înainte. Luam laptopul cu mine aproape zilnic acasă. Mâncam ceva, făceam o baie și mă apucam iar de muncă, asta spre disperarea lui V. Acum, nu mai am voie să ridic greutăți. Drept urmare, după ce termin cu munca, mă duc acasă și de cele mai multe ori nu știu ce să fac cu timpul meu liber. Mai e și pauză de seriale, mă delectez cu știri, cu meciuri. Dar pe bune că mi-e dor de un episod din Grey’s Anatomy, din Elementary, The Big Bang Theory, Supergirl. Va fi o toamnă interesantă din punctul ăsta de vedere.
  8. Sunt supărăcioasă – am dezvoltat niște complexe după accident, pentru că nu pot să fac multe lucruri, pentru că mă pocnește vreo durere când mi-e lumea mai dragă, pentru că am cicatrici, pentru că operația de pe spate se încăpățânează să nu treacă atât de repede pe cât aș vrea. Motiv pentru care, la cea mai mică glumă referitoare la asta, mă supăr. Și mă supăr tare, cu negru în fața ochilor, pregătită să întorc moneda de 100 de ori. Mă calmez după, dar deja am reușit să scot din sărite pe cineva. Iar datul din gene nu funcționează absolut deloc după aia.
  9. Aprecierea pentru lucrurile mărunte – după ce ai nevoie să stea cineva lângă tine când merg la toaletă, pentru a te ridica de acolo, după ce îți ia 40 de minute să te întorci pe o parte, pentru ca mai apoi să te panichezi și să mai pierzi încă 20 de minute pentru a fi iar pe spate, după ce poți să îți ridici singură o șosetă și să îți faci baie fără ca cineva să te șamponeze, începi să vezi cu alți ochi micile lucruri. Alea care pentru mulți sunt intrate în reflex. Hakuna matata!
  10. Mâncarea românească – nu vreți să știți cu câtă poftă am putut să mănânc, la spital, o porție de ciorbă făcută de mama. Printre lasagna, fasole, morcovi și alte minunății, n-am mai respirat. Până și colegii de salon, obișnuiți cu mine să ciugulesc, au fost surprinși să mă vadă mâncând ca un soi de animal. Unul simpatic, da?

Va fi bine. Inevitabil.

collage

Advertisements
0

20 de întrebări pe care ţi le pui la o nuntă

  1. Cine e tipa aia?
  2. Cine e tipul ăla?
  3. Cunosc altă persoană în afară de mireasă?
  4. De ce sunt atât de mulţi copii la nunta asta?
  5. Oare cineva o să se uite vreodată la mine aşa cum se uită mirele la mireasă la primul dans?
  6. Ar trebui să încep să iau încă de pe acum pisici de pe stradă, să mă asigur că nu rămân singură?
  7. Când ne-am făcut mari?
  8. Ce au pus în sarmalele astea, de sunt atât de bune?
  9. Iar horă?
  10. La al câtelea pahar sunt?
  11. Să o cheme Miţi pe prima mea pisică?
  12. Au furat mireasa?  Că mie aşa mi s-a părut.
  13. Oare când se aduce tortul?
  14. O fi cu vanilie sau cu ciocolată?
  15. De ce mă gândesc atât de mult la mâncare?
  16. De ce am dat pe mine mâncare?
  17. Cum de ştiu toate melodiile considerate a fi vechi, pe care le ştiu şi cei mai în vârstă de pe aici?
  18. Cât e ceasul?
  19. Care e adresa de aici?
  20. Cine urmează să se mai căsătorească?

sorina

0

M-a sunat cineva de la ProTV şi acum mă simt Florin Niţă, de la Steaua

Sunt capabilă să înţeleg multe lucruri. Spre exemplu, să fiu sunată şi să mi se spună de către cineva de la ProTV că aş face bine să şterg postarea în care am povestit lucruri de când lucram pentru ştirile de sport de acolo. Da, e normal. Mai pot să înţeleg şi faptul că, în caz contrar, risc să ajung la tribunal. E dreptul lor să mă dea în judecată, e dreptul meu să mă apăr şi să îmi spun părerea despre ce am trăit acolo, în cele câteva luni cât am fost la ei.

Ce nu înţeleg însă este intimidarea. Să fiu ameninţată că vor avea loc nişte discuţii între oamenii de la ProTV şi şefii mei actuali, de la Noriel, mi se pare deplasat. Şi asta nu o să o accept. Nu o să las pe nimeni să şteargă pe jos cu munca mea, nu o să las pe nimeni să mă facă să mă simt inferioară şi să bage frica în mine. În niciun caz atunci când am spus adevăratul despre experienţa mea acolo, la ştirile ProTV, şi când pot foarte uşor să demonstez cele două episoade povestite de mine.
Că nu o să fie nimeni de partea mea care să mă susţină, deşi a avut aceleaşi experienţe, e partea a doua şi ţine de personalitatea fiecăruia, mai puternică sau inexistentă.

Nu am multă experienţă de viaţă, mai am multe lucruri de învăţat, dar o să stau pe ambele mele picioare şi nu o să dau înapoi, nu o să-mi fie frică, nu o să îmi tremure vocea şi degetele atunci când o să fiu ameninţată. Mi se pare josnic să fiu sunată şi intimidată.
Am spus-o şi la telefon: fiecare face mai departe ce crede de cuviinţă. E opinia mea şi o menţin. Ultima dată când am verificat, aveam dreptul la una, chiar dacă nu convine tuturor.

Să ceri ceva în limitele bunului-simţ nu e deloc greu. Probabil că atunci când ai influenţă, să ornezi cererea cu intimidări e ceva normal.
Acum, o să încerc să mă uit la meciul Stelei cu Manchester City, auzind vocea care astăzi a vrut să mă facă să mă simt mică şi de nimic. Aşa probabil s-a simţit şi Niţă în faţa lui Aguero. Dar ştiţi, a apărat penalty-ul cu mult curaj şi nu i-a păsat cine e în faţa lui, intimidant în mişcări şi în contul din bancă.