0

De ce aș face la fel ca Simona Halep

Eram convinsă că Simona Halep nu o să participe la Jocurile Olimpice de la Rio. Nu m-a surprins cu nimic decizia ei, una tărăgănată atât de mult timp pentru că nu își dorea să fie criticată pentru asta. Ai fi crezut că, după atâția ani, Halep cunoaște firea românului, naționalist până peste cap, orgolios și care ar face orice pentru țara lui.
Oare? Oare am face noi totul pentru țara asta? De ce? Cu ce a ajutat-o România pe Halep? Că nu țin minte să-i fi dat bani pentru a se susține, nu țin minte să îi fi plătit vreo recuperare. Țin minte cum diverși oameni politici au venit la meciurile ei să aplaude ca maimuțele, pentru că știau că vor beneficia de publicitate. Țin minte și cum toți s-au aliniat la un soi de normalitate, dând cu ea de toți pereții când a pierdut și mândrindu-se cu ea când a câștigat. După cum bătea vântul, bineînțeles.

Mai nou, românii, ăia care s-ar fi dus la Jocurile Olimpice și n-au înțeles că Halep nu vrea să se expună unor riscuri, au început să o critice și să spună despre ea că merge mai des la cumpărături decât joacă tenis. Încep să cred că suntem o țară de cretini, pe bune. Voi nu v-ați duce să vă cumpărați haine, accesorii, mașini, să vă vopsiți părul, să vă tundeți, să mâncați în lucruri scumpe dacă ați avea bani? Și nu așa, oricum, ci bani pe care i-ați muncit și i-ați câștigat în urma unui efort considerabil?

Suntem ipocriți. Eu, în locul ei, la fel aș fi făcut. De ce să nu mă bucur, când și când, de banii pe care îi am? De ce să nu mă răsfăț? De ce să risc să nasc un copil cu malformații? De ce să nu mă concentrez pe treaba mea, pe un turneu mai important, care să-mi aducă puncte ATP și bănuți în cont? Iar ca mine, vă garantez, sunt mulți. Doar că în fața tastaturii, privind de pe margine, li se pare lor că ei nu îi pasă de România, ci doar de ea. Lucru perfect corect, dar și normal.
Simonei Halep nu are de ce să-i pese de România. În schimb, are de ce să-i pese de ea. Și bine face. Pentru că nu România a ridicat-o pe Halep, ci invers. Noi îi suntem ei datori, că mai află și alții de țara asta din anul 2016, nu îi auzi spunând ca o poezie numele lui Hagi și al lui Dracula.

Să am banii lui Halep, să știu să fac ceva în viața asta la fel de bine ca ea, să îmi placă așa cum îi place ei, să mai capăt și popularitate făcând ce-mi place sau să mă duc să reprezint România la Jocurile Olimpice sau în Cupa Davis și să ratez turnee importante, care contează cu adevărat?
Știu, o să spuneți că a-ți reprezenta țara e cel mai frumos lucru de pe pământ. În timp ce o să bolborosiți un răspuns de genul, încercați să nu mai visați la cât de bine v-ar fi dacă ați fi Simona Halep.

Asta dacă puteți, desigur.

0

Despre câteva lucruri care mă scot din sărite

  • Regina Ana. Ea, cea despre care a aflat tot românul cine era, cu ce se ocupa, cât de puţină limbă română ştia. Mi s-a părut de-a dreptul dezgustător să o plimbe în pelerinaj vreme de două săptămâni, de parcă ar fi fost vreo sfântă. Mai mult decât atât, pe 13 august a fost şi zi de doliu naţional. Pentru? Ce am pierdut noi, ca naţiune, prin moartea unei femei care nu a avut nicio treabă cu România?
    Şi, când credeam că lucrurile nu se pot înrăutăţi, am văzut zeci de mii de bătrâni plângând în hohote după Regina Ana. Nu că asta m-ar fi mirat mult, dar când şi când mai vedeai câte un moş sau o babă cu nepotul de mână. Cu ce or fi greşit copiii ăia să meargă la înmormantarea Reginei Ana, nu ştiu.
    Bine că s-a terminat. Pariu că Regele Mihai e mort şi el?

Spunea bunica ceva isteţ: “Elena Ceauşescu a făcut mai multe lucruri pentru ţara asta decât Regina Ana”.

  • Situaţia cu spitalele din România. Abia acum aţi aflat că puteţi muri într-un spital din România? Că nu dă nimeni doi scuipaţi pe tine nici măcar atunci când eşti în stare gravă? Aici e mult de discutat, o să dezvolt subiectul cu prima ocazie. Condiţiile mizere din spitale nu sunt de ieri, nu sunt de azi. Şi vor fi şi mâine, şi poimâine. Din păcate, asta e realitatea. În ţară, nu poţi decât să te rogi să stai departe de spitale. Iar dacă se întâmplă să ajungi acolo, e roata norocului, din păcate.
    Am stat toţi tăcuţi până când Tolontan a început anchete. Pe bune? De ce până atunci am tăcut din gură şi am pus banii în buzunar medicilor? Creăm singuri sisteme pe care apoi le judecăm. Românul tot român.

Sunt convinsă de faptul că, dacă aveam accidentul de maşină în ţară, eu astăzi nu mai mergeam. Şi asta pentru că România e la mulţi ani distanţă de alte ţări, începând cu bunul-simţ şi terminând cu tehnologia.

  • Meciul naţionalei de handbal. Aici, o să fiu scurtă şi la obiect. Am pierdut la un gol diferenţă în utimul meci din grupe, ne trebuia un egal. Dar haideţi să nu uităm că fetele alea ne-au oferit unele dintre cele mai mari bucurii în ultimii ani. Da, au pierdut cu Angola. Da, erau calificate mai departe la Jocurile Olimpice dacă nu făceau asta. Dar se merge mai departe şi se respectă gagicile alea care au dat totul pentru tricoul naţionalei.

Să ne amintim că Tătăruşanu, Filip, Torje şi alţii de pe la naţională au dezamăgit de mai multe ori decât fetele de la handbal şi că au fiţe de parcă ar avea cel puţin două CM-uri sau CE-uri la activ. Când colo, au un bagaj mare, de gafe.

  • Meciul Stelei cu Manchester City. Nici anul acesta Steaua nu ajunge în grupele Ligii Campionilor. Aia e, se mai întâmplă. Pardon, se tot întâmplă asta. Rămânem cu Europa League şi cu gândul că am avut ghinion la tragerea la sorţi. Iar dacă Steaua merge mai departe, promit să fac 3 ture de IOR.

A se menţiona faptul că am o condiţie fizică egală cu 0 şi că probabil o să fie chemată o ambulanţă pentru a mă duce într-o mizerie de spital, unde nu o să am puterea nici măcar să-i bag una de 50 de lei asistentei şefe de acolo, uşor de recunoscut după răutatea de pe faţă. Dar atât de sigură sunt că nu, nu are cum să treacă Steaua mai departe de Manchester City.

  • Am înţeles că românii îţi fac nevoile în mare, motiv pentru care E-Coli e în floare pe litoralul nostru. Chiar nu aveam nevoie de un studiu al apei din Marea Neagră pentru a şti că toţi idioţii care se înghesuie la mare weekend de weekend, care îşi pun şezlongurile în apă, de îţi iei la revedere de la orice plimbare drăguţă pe plajă, sunt nişte necivilizaţi.

E bine că avem iarnă în România. Mai respiră şi marea noastră câteva luni. Va fi rândul muntelui să suporte şmecheria şi prostia. Şi nevoile oamenilor.

0

Despre cum suntem ipocriți și știm scrimă, spadă și floretă azi

Nu știu să fac diferența între scrimă, spadă și floretă. Dar, ca tot românul, m-am uitat la finala dintre România și China, unde ale noastre au fost mai bune și mai frumoase, iar ale lor nu ne-au făcut față și, mai presus de orice, nu m-au lămurit dacă omul din staff-ul lor, cu ochelari ca ai lui Harry Potter, era bărbat sau era femeie. Pentru că da, nu mă atrage sportul pe care îl practică fetele. Mi se pare greu de tot și uneori nici reluările video nu mă făceau să înțeleg anumite lucruri, unde s-a lovit, cum, de ce. Prefer 11 jucători care lovesc o minge. Acolo mai pricep și eu ceva.

Ca să duc românismul mai departe, am rămas surprinsă de tușa lui Ana Maria Popescu, fostă Brânzică. Mi s-a părut frumoasă de tot săritura. Și m-am bucurat pentru fete mult de tot, că datorită lor am mai scos capul în lume. Aproape o jumătate de oră am așteptat să înceapă festivitatea de premiere de la Rio, să aud imnul României, și m-am întristat un pic atunci când am văzut-o pe doamna Pascu oferindu-le premiile medaliatelor. Avea lacrimi în ochi în bucurie și mi-am amintit de Colectiv, locul în care i-a murit băiatul.

Ne place să ne mândrim cu performanțele românilor. Și mai tare ne place să tăvălim cu ei pe jos atunci când nu se ridică la standardele imaginate de noi. Nu au condiții, nu au unde se antrena, sunt depășiți de metodele altora de recuperare, dar noi cerem de la ei totul. Aur sau nimic. Aur sau te distrug într-un comentariu pe rețelele de socializare.
Noaptea trecută, zâmbeam toți. Nu o să o recunoaștem, dar eram pregătiți să dăm cu ele de pământ și să ne plângem că e o ediție dezastruoasă de olimpiadă. În loc de asta, pentru o zi, ne vom preface cu toții că știm cu ce se mănâncă sportul pe care îl practică fetele, că am văzut multe partide și că am evaluat încă de la început, în mod rațional, șansele românilor la Jocurile Olimpice.

M-am gândit la tata. Este probabil singurul regret. Acum știu că e cu părinții Simonei Pop, cu tatăl Loredanei, au ei o gașcă acolo, sus”, a declarat Ana-Maria Popescu, fostă Brânzică, pentru Gazeta Sporturilor, după ce i-a fost cântat imnul la Rio. Acum, câți dintre noi știau prin ce drame au trecut cele patru fete? Nu le-a ascultat nimeni, erau toți ocupați cu Steaua, naționala la Campionatul European, Marica, Mutu și Cupa Ligii.
Să le felicităm, așadar, pe fete. Dar să încetăm cu a ne mândri excesiv că suntem români sau că am fi vreo forță în sport. Există excepții. Iar ieri, a fost una dintre ele.

4

Despre știrile de sport de la ProTV

Sportivul nostru și-a făcut prieteni cu nume grele la Jocurile Olimpice de la Rio. I-a văzut împingând tava cu mâncare pe Nadal, Djokovici etc.”

Îmi place, vreme de 20 de minute pe zi, să mă îndobitocesc. Motiv pentru care urmăresc știrile de sport de pe ProTV. Trebuie să o recunosc: o dată la câteva luni au câte o știre adevărată. Să stea liniștiți cei de acolo, că eu nu le stârpesc din merite. Uneori se aliniează planetele și Corina Caragea citește de pe prompter o știre adevărată. În rest, îmi plac foarte mult filmulețele lor cu animale, unele pe care redactorii de acolo le introduc într-un univers paralel, le spun Messi sau Ronaldo, le prezintă mai celebre decât au fost vreodată. Viralul e la putere la știrile de sport de pe ProTV. Dacă prin absurd mâine s-ar interzice să-ți filmezi pisica sau câinele atunci când se joacă cu o minge de tenis sau de fotbal, lucrurile ar lua o întorsătură urâtă pe acolo prin redacție.

Am lucrat o perioadă scurtă de timp pentru cei de acolo. Știu despre ce vorbesc atunci când spun că alea nu sunt știri. Am fost pusă să întreb lucruri de-a dreptul stupide în timpul conferințelor de presă sau după meciuri. Două episoade mi-au rămas adânc întipărite în minte. Și de asta nu mai izbucnesc în râs atunci când aud cum un reporter de acolo pune întrebări precum Credeți că o să bată Steaua pe Dinamo cu 72 – 0, așa cum a spus patronul Gigi Becali?”. Nu au fetele alea nicio vină pentru asta. Pleacă din redacție cu cel puțin două astfel de întrebări stupide. Vina lor e că acceptă să le pună. La ProTV nu se pune accent pe un răspuns legat de tactică, ci de unul legat de Bourceanu și faptul că nu poate să înoate.

  • Chipciu tocmai revenise pe teren după o accidentare urâtă. În loc să-l întreb lucruri cu adevărat importante, mi-am făcut curaj aproape 10 minute să întreb despre duelul de la defuncta emisiune Dansez pentru tine. Erau Falemi și Kiriță la duel, li s-a părut super tare să întreb așa ceva. Nu o să uit fața lui Chipciu atunci m-am trezit, ca o florică, să întreb despre duelul Steaua – Dinamo de la Dansez pentru tine. A fost băiat de treabă, mi-a răspuns. La final, toți ceilalți reporteri și cameramani și-au luat la revedere de la mine cântându-mi melodia emisiunii.
  • A jucat Steaua de Moș Nicolae. A câștigat, era un meci de Cupă, mi se pare. Din redacție, am primit clar tema. Și am întrebat despre Moș Niciolaie.

Nu cred că a existat un alt loc în care să mă simt mai bătută în cap așa cum a fost la ProTV. După ce mi-am dat demisia și am revenit la presa scrisă, abia dacă reușeam să mai leg două propoziții logice. Dar dacă mă punea cineva să fac o caterincă sau să găsesc un filmuleț cu noul Messi, câinele care se joacă toată ziua cu mingea de fotbal, rezolvam treaba în câteva secunde.

Fetele și băieții de acolo, de la știrile ProTV, sunt foate mișto. Nu toți, evident. Nu e acolo cel mai bun mediu de pe pământ, iar competiția e mare. Aveam de multe ori senzația că ne-am strâns în același loc reporteri de la toate televiziunile și că trage fiecare tare pentru alt post, alt buletin de știri.
Violeta Colegiu e de departe foarte bună, știe foarte multe lucruri și, fiind de mult timp în domeniu, nu are nicio problemă în a-și face rost de interviuri cu nume importante. Roxana Bratu, deși la început mă speria, e la fel. Totuși, e răutate mare de tot între ele și cele care vin ulterior, de parcă ar urma să le ia locul cineva sau să se ridice la nivelul lor. Se plângea mult prin redacție, se țipa la fel de mult. Plânsul îl făceau fetele noi, evident.

Se uită multă lume la știrile de sport de pe ProTV. Mizeriile prind la public, de asta sunt preferate de șefii de pe acolo. Ei cred că e amuzant să dezinformezi și să încerci, de vreo 10 ori, să ghicești numele viitorului selecționer, de fiecare dată să-l prezinți cu siguranța că el va fi și să dai frâu liber imaginației în a crea un dialog între el și cei de la FRF, care deja vorbiseră câte-n lună și în stele cu el. N-am cum să uit că ei l-au prezentat pe Vicente del Bosque drept viitorul antrenor al României. Era weekend, era o lipsă cruntă de subiecte și niciun viral nu putea fi legat de sport, asta în ciuda eforturilor evidente ale celor de pe acolo.

Pentru că așa trebuie să fie privite știrile de sport ProTV: niște informații neadevărate, cu niște filmulețe mai mult sau mai puțin amuzante, încercări de ghicit un transfer sau o numire, o melodie antrenantă care ia peste picior vreo fază și o fată frumoasă care le prezintă, Corina Caragea. Care apropo, arată la fel de bine și în realitate, la ora 7 dimineața, când tu nu știi ce tricou ai pe tine.

Instinctual, mă uit la ele. Dar poate generația din urmă lasă la o parte obișnuința de a schimba postul și a se uita ca prostul la așa ceva.

2

Banii bucureștenilor au zburat spre Dumnezeu

Gabriela Firea a decis să dea astăzi 15 milioane de lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Nu din buzunarul ei, desigur. Din banii mei, ai tăi, ai bucureștenilor. Nu a întrebat dacă suntem de acord, desigur. De ce ar fi făcut-o? Din cauza temperaturilor ridicate din București, cred că vedea în fiecare zi oameni pe la bisericile din București, făcând coadă la ele și aprinzând o lumânare în timp ce își spuneau în gând că vor un primar care să dea bani mulți de tot pentru a se construi Catedrala Mânturii Neamului.

Noroc că a apărut Firea și a transformat dorința în realitate!

Mor oameni în spitale din cauza infecțiilor, se închid multe dintre ele, cei de la Colectiv se roagă să fie ajutați, să se recupereze (în măsura în care se mai poate face asta), iar Gabriela Firea se pune bine cu bătrânii bucureșteni, care vor avea ditamai locul în care să se roage și să se spovedească.

Mandatul ei e lung. Parcă ieri a devenit primar al Bucureștiului. Până când pleacă doamna Firea de acolo, cine știe pe ce o să mai dea banii. Ai noștri. Că ai ei sunt bine puși la salteaua pe care doarme cu soțul, primar și el. Să ne punem basma în cap, așadar. Și să ne bucurăm de Catedrala Mântuirii Neamului, asta în cazul în care vom putem privi spre ea atunci când e soarele pe cer.

Doamne ferește!

0

Scrisoare către Răzvan Burleanu, președintele FRF

Dragă Răzvan Burleanu,

voiam de foarte mult timp să vorbim și să îți spun câteva lucruri pe care le-am înțeles eu din mandatul tău de până acum. Spre deosebire de tine, nu o să încep acum să spun multe lucruri degeaba, ci o să trec direct la subiect. Apropo, cred că ar trebui să încerci să faci și tu asta din când în când, pentru a nu mai plictisi audiența cu aceleași platitudini și răspunsuri egale cu zero la întrebări care nu au legătură cu centrul ăla de excelență de la Tg. Mureș sau fosta conducerea, rea de tot.

Îți spun că te cred un om influent și sunt convinsă că ai avut legătură cu verdictul din Dosarul Transferurilor. Nu mai cred de mult timp în coincidențe, iar Popescu te distrugea la alegeri dacă nu ajungea la închisoare cu 24 de ore înainte de ele. Ai fost în politică, te știe Băsescu, îl știi și tu pe el și ai răsărit ca o florică ulterior.
Ai reușit performanța de a fi cel mai plictisitor om de 31 de ani din întreaga lume. Culmea, ai depus și eforturi să ajungi la un astfel de nivel. Pregătiri, tactici. Înțeleg faptul că, la început, roșeai în obrăjori dacă un reporter te întreba ceva ce nu se încadra în categoria tu ești bun, ceilalți răi”. Nu mai e cazul acum. Mi se face somn imediat ce începi să vorbești și să zâmbești fals în fața camerelor televiziunilor. Iohannis devine mic copil pe lângă tine în astfel de cazuri.

Toată redacția Gazetei Sporturilor a venit pe lângă tine. Toți unul și unul, au semnat contracte care le asigură un trai mai mult decât decent pentru cel puțin un mandat. Or fi fost ei niște experți în comunicare și nu i-a descoperit nimeni până la tine, sunt convinsă. Gabriel Berceanu, între două poezii fără sens, sigur se pricepea la a fi specialist pe comunicare. Cătălin Popescu, atunci când făcea interviuri pe fotbal intern, pentru ziar, sigur se interesa să afle care este algoritmul pe Facebook și cum s-a modificat el. Mark Zuckerberg era idolul lui, acolo, lângă Gigi Becali.
Sunt doar câțiva prieteni pe care îi ai și care și-au frecat mâinile de bucurie că ai păcălit niște oameni să te aleagă. Vișan tot nu se uită la fotbal, nu e așa? Și dacă se uită, așa e că tot nu înțelege ce se întâmplă acolo, pe teren?

Ți-ai oferit o primă nesimțită de calificare la Campionatul European din Franța, asta deși te băteai cu pumnul în piept că tu nu ești Mircea Sandu. În locul tău, băgam capul în pământ. Nu ai plătit medicul naționalei, dar ai avut grijă să te feliciți cu bani pentru că am bătut Insulele Feroe și ne-am calificat la un turneu final unde ne-a bătut Albania și mai bine nu ne prezentam. Dar presupun că toată rușinea asta trece atunci când te duci în vacanțe scumpe sau vezi lumea în calitate de președinte al FRF, deci profiți de cantonamentele naționalei să mai vezi o țară, două.

În Elveția, te-ai pus pe bicicletă, să facă ProTV-ul din tine o știre. Știi tu, din alea de care fac ei, cu aruncat de pe clădiri, cu tatuaje. Pedalai fericit. Asta în timp ce despre Bodescu se vorbea că ar avea datorii la cămătari. Bodescu, mâna ta dreaptă. Oricum, cred că din prima de calificare pe care a primit-o și el pe merit, a reușit să plătească și dobânda pentru cămătari.

Îl dai afară pe Justin Ștefan din Comitetul Executiv, știind că Iorgulescu e un pic senil și nu se descurcă fără el. Ai transformat ședințele în momente în care tot ce spui îți este acceptat, pentru că îi ai la mână pe cei care formează majoritatea. Nu prea înțeleg eu ce treabă au cei de la fotbal feminin cu Liga 1, dar ce mai contează atunci când ridică mânuța servil și decid că e în regulă să-i obligi pe cei din campionatul intern să folosească un jucător de 21 de ani pe tot parcursul unui meci?
Sunt convinsă că, la finalul fiecărei ședințe de Comitet Executiv, ești aplaudat mai ceva decât dictatorul pe care nu l-am prins în viață, din fericire. Și că le expui și lor cifre, le spui și lor discursuri pline de nimic.

Mi-ai făcut să-mi fie dor de Mircea Sandu. Iar asta spune multe despre tine. În câțiva ani, nu o să-și mai amintească nimeni de tine. Iar toți cei de la Gazeta Sporturilor ar face bine să se pună bine pe lângă Tolontan. Vor avea nevoie de locuri de muncă și vor trebui să se mulțumească cu mai puțin la salariu decât au acum. Nu se întâmplă în fiecare an să te angajeze un amic și să vă prefaceți toți că știți ce faceți.

A, Răzvan, mai am o rugăminte la tine: se poate ca, până la finalul mandatului tău, Comisia de Integritate a ta să facă ceva consistent, să descopere singurică niște blaturi, să își justifice banii mulți pe care îi primește? E un vis de-al meu ăsta. Știu, uneori mă mai ia valul și pe mine.
Peste 10 ani, mi te și imaginez plimbându-te pe o bicicletă prin fața casei, sperând să-și facă apariția cineva de la ProTV și să te întrebe care-i secretul tinereții tale.
Iar tu, Răzvan, să le spui cum totul se datorează carierei de fotbalist pe care ai avut-o până la 19 ani, da?

Cu drag,
S

0

16 mai 2016. Ziua în care mi s-a oferit a doua șansă

3 bubuituri. Atâtea mi s-a zis că au fost. Am fost inconștientă încă de la prima și cu greu mi-am revenit la ultima. Îmi curgea sânge pe toată fața și am vrut să ies din mașină. Nu înțelegeam de ce s-a întâmplat asta, nu îl vedeam pe V pe nicăieri și am decis să mă ridic. În secunda doi, am realizat că nu sângele de pe față era cel mai rău lucru care mi se întâmplase. Durerea de la coloană mă rupea în două și am început să mă pipăi pe picioare. Luam mâna dreapta plină de sânge de pe față și o puneam pe blugi.
Repetam mișcarea ca o nebună. Am țipat la V. I-am spus să nu încerce să mă scoată din spate. Venise pregătit să mă pună pe picioare, dar în loc de asta a dat ochii cu fața mea însângerată și imposibilitatea de a mă mai mișca de acolo.

Am mai leșinat de câteva ori. Nu știu când au venit cei de la descarcerare, nu știu cum m-au scos de acolo. Am fost inconștientă de cel putin trei ori până când am ajuns în ambulanță. Culmea, a fost locul unde am fost cel mai speriată.

Îl văzusem pe V într-un colț al ambulanței, se uitau la clavicula lui. Un minut mai târziu, îi spuneau să coboare. Ne duceau la spitale diferite și am început să plâng necontrolat. Mi-au tăiat hainele, tremuram toată de frig, nu aveam pe nimeni în jurul meu cu care să vorbesc. Voiam să plâng, mă gândeam că o să rămân paralizată. În loc de asta, tot drumul a trebuit să îi explic șefului de pe ambulanță unde anume e scrisă data nașterii pe buletinele din România.
A, iar cine se plânge de drumurile din țară ar trebui să știe că nici în Italia nu sunt mai breze. Gropi sunt și acolo. Și vă spune asta cineva care le-a simțit în tot corpul atunci când ambulanța zbura spre spital.

Nu știam cum să îi anunț pe ai mei că sunt în spital. Am așteptat să îmi facă un CT la cap, la stomac și la coloană. Doctorii îmi spuneau că sunt un miracol, că am avut norocul să-mi rup o vertebră care nu a afectat deloc măduva spinării. Pufneam în plâns des, îi dădeam mesaje lui V, auzeam cum puneau problema unei operații pe coloană. Trebuia să aștept până dimineață pentru a-mi fi interpretate toate cele de un neurochirug. Din când în când, un asistent român, stabilit de mulți ani în Italia, se asigura că sunt bine. Îmi reamintea că am fost o norocoasă, dar nu-l ascultam.
Am sunat o colegă de muncă, să-i spun că eu nu vin la serviciu ziua următoare, așa cum rămăsese stabilit. Evitam momentul în care să-i sun pe ai mei. Am făcut-o într-un final, ca apoi să plâng în hohote și să o aud pe mama scăpând telefonul pe jos și pufnind în plâns.

Dimineața, a venit V. Mi-a spus că arăt bine. Nu arătam, dar probabil că eram mai bine decât în mașină. Până să fiu anunțată că mă vor muta pe salon, am fost cusută pe față. O grămadă de tăieturi. Una a rămas pe frunte, îmi amintește de 16 mai. Iar și iar. Efectul calmantelor se ducea pe măsură ce esteticianul mă cosea. Nu aveam de unde să știu că aveam să ating un alt apogeu al durerii, dar patru zile mai târziu.
Nu mă puteam mișca. Stăteam doar pe spate, vedeam tavanul și atât. Luam somnifere să leg 3 ore de somn pe noapte. Chemam asistentele să îmi dea apă. V stătea lângă mine, mă ținea de mână și îmi spunea că o să fie bine. Îl invidiam că poate să iasă să fumeze o țigară. Era și el în durere, știam că plânge des. În fața mea, făcea orice ca să mă facă să zâmbesc. O singură dată a cedat. Voiam să se ducă să mănânce și nu s-a mai putut abține: Dar noi mereu mâncăm împreună, cum să mă duc să mănânc singur?”. Mi-a rupt inima în două.

Luni m-au anunțat că mă operează joi. Au fost cele mai lungi trei zile pe care le-am trăit vreodată. În dimineața operației, am ascultat muzică de la 4 dimineața. Am început să plâng la terapie intensivă, a stat unul dintre doctori lângă mine și m-a ascultat povestind despre cum ar fi trebuit să fiu acasă, nu pregătită de anestezie generală și operație pe coloană.
6 șuruburi și 2 tije mai târziu, mă duceau înapoi în salon. V era îngrijorat. Operația a durat mai mult decât se anticipase. Eram pe morfină, eram fericită. Nu țin minte decât o oră din toată ziua. În rest, am fost drogată și fericită.

Au venit ai mei la spital. Sunt oameni cu o condiție modestă, primul lor zbor în străinătate a fost pentru a mă vedea pe mine lividă de durere pe un pat, după un atac de panică în corsetul pe care aveam să îl port vreme de aproape două luni de zile. Lui tata i s-a făcut rău. Mama a plâns lângă mine și și-a spus că eu nu o să mai merg vreodată. Nici eu nu mai eram sigură că mai pot să fac asta. Au plecat toți după o oră și am plâns în hohote, mai tare decât în ambulanță.
S-au întâmplat multe și după ce am ajuns acasă. Nu știu cum am reușit să rezist drumului din Italia și până în București. Probabil că m-a ajutat al doilea calmant furat din geanta mamei.

Crezi întotdeauna că ție nu ți se pot întâmpla lucruri îngrozitoare. Le vezi la televizor, dar pe tine nu au cum să te atingă. Pe 16 mai 2016, am învățat că totul se poate distruge în 3 bubuituri. Și am mai băgat la cap faptul că cineva a avut grijă de mine să pot fi bine. Pentru ce? Nu știu. Încă am aceeasi viață monotonă, aceleași nemulțumiri.
Am visat, în prima seară la spital, că am un băiețel blond și frumos. Poate că de asta am reușit să scap doar cu 2 luni și un pic de durere și chin. Sau poate era doar mintea mea, lucrând intens. O să aflu.

*Nu o să am niciodată suficiente cuvinte și nu o să pot niciodată să le arăt celor din jur cât de mult a contat pentru mine că au fost acolo. La spital, acasă. Și vă spun sincer, nu am fost cea mai drăgălașă persoană, ba chiar din contră. Am țipat mult, am plâns și mai mult, am făcut tot posibilul să îi îndepărtez, pentru a nu se mai chinui cu mine. În prima săptămână, aveam nevoie să merg cu mama la toaletă, pentru că nu mă puteam ridica sau pune singură. Tot ea m-a spălat. Apoi, a făcut același lucru.
S-a cernut sita. Și a durut puțin și asta. Crezi că ai o grămadă de oameni lângă tine, dar nu e deloc așa. Iar cei care rămân, sunt mai curajoși decât tine, deși cred tocmai altfel ei asta.