0

Eu nu înțeleg…

  • ce face Becali. După tragerea la sorți pentru grupele Europa League, a spus că vrea să ajungă cu echipa pe care o finanțează (FCSB, Steaua) cel puțin în semifinalele competiției. Pentru ca mai apoi să îi vândă pe Stanciu, Cojocaru, Hamroun, Toșca, să poarte negocieri și pentru Adi Popa. Pricep faptul că se alege cu milioane de euro. Dar când ai pretenții europene, nu te bazezi pe Popescu, ci îți faci echipă bună, care să nu aibă emoții cu FC Zurich, din liga a 2-a. Ori tu îl aduci pe Stăncioiu, care o fi el portar bun, dar îmi pare că o să producă niște scântei la lot, pe Jakolis și pe Moke. Și, în loc să pui cruce pe Bourceanu, îl lași să fie căpitan în returul cu Manchester City. FCSB, Steaua o să ia campionatul în Liga 1. Nu de alta, dar sunt ceilalți lați. Dar vor trebui să se mulțumească cu un egal cu FC Zurich și cu un punct în grupele Europa League.
  • care e treaba cu donațiile pentru Cumințenia Pământului. A oferit cineva un răspuns legat de contractul pe care statul l-a încheiat cu proprietarii operei lui Brâncuși? Donăm ca idioții, pentru că oricum statul va plăti toată suma? N-am dat niciun ban pentru Cumințenia Pământului și mă simt trasă pe sfoară. În fine, e un sentiment mai bun decât să mă simt o intelectuală ipocrită, așa cum sunt aproape toți în ultima perioadă. Ne-am trezit că avem nevoie neapărată de Cumințenia Pământului și știm totul despre Brâncuși. Aha, bine.
  • de ce se mai deschide încă un mall în București. Parklake Plaza, sau cum urmează să se numească, a distrus un parc. Și pentru ce? Aceleași magazine, niște leagăne, un spațiu verde (ca a fost construit în parc doar), o terasă cu vedere la un lac (același motiv), prețuri mari, buluceală, dorință de a te teleporta în pat și de a nu mai ieși niciodată de acolo. În curând o să avem mai multe mall-uri decât spitale. Cui îi pasă de asta însă, cât timp și-a făcut selfie-uri și e la modă?
  • de ce aud tot mai des în jurul meu discuții despre nunți, logodne și copii. Am ajuns la vârsta AIA, la care e ok să ți se întâmple toate cele menționate anterior? Pentru că, dacă așa e, mi-aș dori să nu. Încă nu. Nu, nu, nu. Și nu e faza de negare.
  • cât mai avem de gând să fim surprinși de cum se comportă anumiți medici cu cei inferiori lui din punctul de vedere al funcției. Cică a recidivat Sorin Păun, de la Floreasca. Și a distrus un rezident. Da, șocant. Wow, nu se poate așa ceva. Așa s-a ajuns? Voi chiar n-ați stat prea mult pe holurile unui spital, nu? Și credeți că, dacă se comportă urât cu pacienții, cu cei din subordine sunt dulci? Amuzant popor mai suntem.

huh

 

Advertisements
0

Despre bătaia de joc din spitalul Bagdasar-Arseni

Înainte să fiu externată din spital, în Italia, unul dintre doctori a venit cu o forfecuță și mi-a spus că, dacă vreau să-mi scot capsele în România, e bine să o am la îndemână. Am luat-o și m-am gândit că omul trebuie să aibă o părere foarte proastă despre țara mea de proveniență, de-mi dă forfecuțe pe care sigur le are oricine din spitalele din București. Am trecut rapid peste episod, capsele urmau să-mi fie scoase peste 10 zile, iar principala mea preocupare era să ajung la mine acasă.
Două calmante puternice mai târziu, un plâns sănătos în avion că decolez spre țară și un chin teribil cu corsetul, eram în România.

Ca să înțelegeți pe deplin povestea, vă spun că am avut undeva în jur de 35 de capse pe spate. Așadar, în ziua în care am mers la Bagdasar-Arseni pentru a-mi fi scoase, îmi era frică. Nu aveam voie, în primele două săptămâni, să stau prea mult în fund, să depun un efort considerabil, chiar și purtând corsetul, care îmi ținea tot spatele în repaos. Am pornit, așadar, 10 zile mai târziu de la operație, către spitalul considerat a fi cel mai bun de neurochirurgie.
A fost prima și ultima oară când am călcat în Bagdasar-Arseni, un spital care-și bate joc de tot, depășit cam din toate punctele de vedere.

Mama avea forfecuța în geantă. I-am spus să nu o ia, dar s-a încăpățânat să nu mă asculte. Și bine a făcut.

În jur de 20 de minute am așteptat să mă vadă un neurochirurg. Puțin. Nu de asta mă plâng și nu de asta consider spitalul ăla o mizerie. S-a uitat peste fișa mea de externare, s-a uitat vreo cinci secunde la mine și mi-a spus că nu are ce să-mi facă. Când a aflat că trebuie să-mi fie scoase capsele, m-a îndrumat către un etaj superior, că el acolo nu scoate decât fire.
Liftul nu mergea. Am luat-o pe scări, abia mișcându-mă. La etajul cu pricina, pe scară, aglomerație. Oameni ca mine, unii poate chiar mai grav. Toți erau ținuți ca vitele, de cel puțin o oră, pe scară, în fața unei uși în care apărea o babă nesuferită care zbiera la ei și le spunea să stea acolo, care cum poate, pentru că vin doctorii în vizite la pacienți și mai era de așteptat. Erau 40 de grade afară, nu vreți să vă imaginați ce era pe o scară mică, unde erau toți cei cu probleme de coloană.

Cumva, mama a reușit să mă bage pe holul de la etajul respectiv. M-am așezat pe prima bancă pe care am văzut-o, asta ca să o aud pe baba nesuferită țipând la mine și ducându-mă în lateralul holului și punându-mă într-un scaun cu rotile fără frâne, care se mișca rapid și în care stăteam mai mult decât incomod. Când am vrut să mă ridic, să mă plimb puțin, s-a țipat la mine să mă întorc la locul unde am fost lăsată.

Începusem să am dureri îngrozitoare, nu aveam niciun calmant la mine și o sunam pe mama încontinuu, să-i spun să plecăm. Ea era tot pe scară, era din ce în ce mai multă lume acolo.
M-a sunat V și am pufnit în plâns. Eram furioasă, eram în dureri și absolut nimeni nu mă băga în seamă. Baba țipa, vreo doi doctori mă ignorau, iar asistentele începuseră o discuție despre cum mereu trimit pacienți la ele, de parcă altele n-ar putea să scoată firele.
Plângeam în hohote, pe un hol secundar al etajului. În spatele meu, era un cuplu trecut cu mult de 50 de ani. Femeia avea pile la asistenta șefă, motiv pentru care nu stătuse că un animal pe etaj și era băgată în seamă de toată lumea. M-a auzit și i-a făcut un semn din deget femeii pe care mă gândesc că a plătit-o bine o perioadă de timp (soțul ei fusese operat acolo, tot pe coloană).

Două ore și jumătate mai târziu, mă pregăteam să-mi fie scoase capsele.

Stupoare! Ele nu au cum să-mi scoată capsele, nu au niciun dispozitiv de genul. Mă ridic, deschid ușa, îi cer mamei în toată hărmălaia aia foarfeca de la medicul căruia i-am cerut scuze în gând că l-am făcut nebun și mă întorc cu ea la asistente. Erau vreo patru, nu mai văzuseră în viața lor capse, nu mai ținuseră în viața lor o foarfecă de genul ăleia pe care mi-au dat-o din Italia. Așa că, minute bune nu au făcut altceva decât să se uite la operație.
Repet: eu nu aveam voie să stau mult timp în fund, darămite fără corset. Trecuseră două ore și jumatate, iar ele se minunau la mine, pusă pe un scaun, cu corsetul scos. Și-a făcut una dintre ele curaj să îmi scoată prima capsă. A ținut-o cu vârful în sus foarfeca, de am simțit că mor pe scaun de durere. Aveam peste 35 de capse, m-am gândit că eu nu mi le mai scot. Una dintre fetele care se uitau i-au recomandat, în urma țipătului meu, să încerce să țină vârful în jos. Ce să vezi? Așa trebuia.

După trei ore, mă pregăteam să plec. A mai venit o asistentă, supărată că n-au chemat-o și pe ea la spectacol. Asta a fost, pentru ele. Trebuia să îmi fie pus un pansament la final, pe operație.
Ok, înțeleg că nu au mai văzut capse, înțeleg că e greu cu o foarfecă, dar întrebarea asistentei de la final m-a terminat: Mai ai pansament din ăsta șmecher, mare?”. Nu, nu mai aveam la mine pansament mare. Cine s-ar fi gândit să vină cu pansament într-un spital? Mi-au pus o fașă, pe care mi-au lipit-o cu leucoplast.

Am ieșit de acolo terminată. Pe scară, erau și mai mulți oameni. Aceeași babă a început să țipe la mine, că mă duc să deschid ușa. De parcă aveam pe unde altundeva să plec.

A fost o bătaie de joc cruntă. Am avut dureri groaznice următoarea zi din cauza efortului din ziua precedentă. Respiram și mă durea tot corpul. De spate, să nu mai zic. Și mă gândeam la ce diferență era între Italia și România. Dumnezeule, nu există așa ceva!

operatie